Dar din dar se face… Mos Nicolae!
Astazi am ajuns la Targul National al Unitatilor Protejate.Am gasit acolo produse ornamentale de Craciun, lumanari decorative, tablouri, felicitari, bijuterii hand-made, aranjamente florale, caciuli, fulare… destul de multe lucrusoare frumoase si la preturi accesibile.Ele sunt realizate de catre persoane cu handicap, detinuti… oameni din categorii defavorizate, care lucreaza in cadrul unitatilor protejate.Evenimentul se desfasoara sub sloganul „Dar din dar se face… Mos Nicolae!” si are loc la Hotel Unirea.Daca mai aveti de facut cumparaturi pentru ghetutele celor dragi, tineti minte ca targul mai este deschis si maine, 5 decembrie, intre orele 9 si 14.***
[Nu e o postare pe bani. Dar mi-a placut ideea. In plus, daca putem cumpara un cadou si ajuta, in acelasi timp, un om cu probleme sa-si mentina locul de munca – atunci e si mai bine!]Mama si copilul in confruntare cu hotii de (b)ani
Cu aproape 35 de ani in urma, se nastea fratele meu. Mama a avut dreptul la vreo trei luni si jumatate libere, apoi s-a intors la serviciu. Tata facea naveta – pleca dimineata la 5 si se intorcea seara la 17. Nu a fost usor.
Pe la patutul bebelusului si in casa noastra, pana la 2 ani si jumatate, s-au perindat nici mai mult, nici mai putin de 13 femei. In functie de faptele lor, acestea rezistau de la cateva zile pana la cateva luni. Una a fost data afara pentru ca a fost prinsa furand, alta se interesa mai putin de copil, dar intreba mereu cand se intoarce domnul profesor acasa, alta a zis ca are 68 de ani si, cand i-au descoperit buletinul avea, de fapt, 86! Fiecare a fost cu povestea ei…
Dupa doi ani si jumatate, frate-meu a fost dat la cresa. Dar, bolnavicios fiind, cand iti era lumea mai draga, el trebuia sa ramana acasa.Cand a implinit sapte ani, m-am nascut eu. Nici atunci nu a fost usor. Dar am avut un fratior care m-a iubit ca pe ochii din cap si care mai statea cu mine. Am avut si doi batranei, care m-au ingrijit ca pe nepoata lor. Si eu i-am simtit ca pe bunicii mei si-i iubesc si acum, cand ei s-au dus de mult timp… Mama s-a intors tot asa, repede, la serviciu, iar tata facea, in continuare, naveta.
Privind in urma, nu reusesc sa inteleg de unde mai aveau oamenii astia vlaga! Munceau ca nebunii, iar cand ajungeau acasa o luau de la capat. De unde mai aveau putere, zambet, chef de joaca?Dupa ani si ani… a parut ca lucrurile s-au mai aranjat. Ca s-a constientizat importanta apropierii dintre mame si copiii lor. Importanta alaptarii la san. Importanta dezvoltarii emotionale a celor mici. Astfel, s-a stabilit ca mamele (sau tatii) pot sta in concediu de crestere a copilului pana la doi ani. Cu o indemnizatie de 600 de lei. Apoi, s-a considerat ca suma le discrimineaza pe mame – si s-a stabilit ca indemnizatia sa fie 85% din salariu, dar nu mai putin de 600 lei, nici mai mult de 4000 de lei. 4000? Waw! Nu s-a mai discutat despre discriminarea copiilor – care au toti o gura si un fund si aceleasi nevoi. In fine… Important e ca, totusi, se actiona in favoarea familiei. Ca si femeile cu studii superioare si mari realizari pe plan profesional erau incurajate sa devina mame.
Din pacate, contextul a facut ca unele femei sa-si doreasca un copil pentru bani si pentru asigurarea a doi ani stabili, in timpul crizei. Sa nu ne ascundem dupa deget! Cand s-a facut un pas inapoi si indemnizatia a scazut pana la 70% din salariu, mi-a fost dat sa aud niste plangeri de toata jena din partea unor mame. Protestul lor – total intemeiat! – a scos la suprafata si unele afaceri… iar daca afacerea iti include proprii copii, nu e ok.
Afaceri cu cei mici fac si guvernantii. Ii pun de pe acum sa plateasca pentru ca s-au nascut. Deciziile impotriva lor se iau si se impun pe banda rulanta. E adevarat ca un copil se face intr-o noapte – dar se plamadeste in noua luni. Apoi, intr-o viata intreaga.
Conducatorii nostri nasc o idee intr-o noapte de insomnie – ori, din contra, o viseaza! – si vor ca maine sa fie pusa in practica. Mereu in favoarea lor. Mereu in defavoarea multimii. Acum, in diverse variante, se doreste reducerea perioadei de concediu, reducerea indemnizatiei….reducerea dorintei de a mai avea un copil.
Sa ne intoarcem acum 35 de ani. Vremurile acelea – si chiar unele mai recente – sunt dovada vie ca un copil creste, in ciuda tuturor greutatilor. Dar asta nu inseamna sa ne batem joc. Daca s-a oferit un dram de bine, nu inseamna ca ne-am luat gura de aer pentru inca zece ani. Mai ales cand schimbarea in rau se vrea a fi facuta imediat.Cand am intrat in concediu de maternitate, am spus ca nu voi ramane mai mult de un an acasa. Stam la un loc cu parintii mei si avem ajutor. Binele acesta vine insa tot dintr-un handicap al vremurilor actuale – nu ne permitem casa noastra. Dar e bine ca ne intelegem cu totii si avem sprijin neconditionat. E mai mult decat perfect!
In schimb, prietenele mele sunt singure. Parintii lor – ori nu mai sunt, ori sunt departe, ori sunt destul de tineri si inca muncesc. Ele nu pot sa puna in practica, de la o zi la alta, nebuniile unor absurzi care ne conduc. Poate ca doi ani sunt vreme multa de „stat degeaba”. Dar asta poate spune doar un om care nu stie ce-i ala copil, care nu stie ce-s alea greutati. Cati isi permit, din salariu, o bona cu diploma (nu una dintre cele 13 pe care le-a avut fratele meu)? Cati isi permit sa plateasca o bona si sa mai si traiasca? Pentru a inlatura indemnizatiile de mii de lei, se da in cap celor care primesc, in medie, doar o mie de lei.
Cate dintre mamele aflate acum in concediu mai au un serviciu, dupa atatea disponibilizari? Cate vor fi date afara dupa jumatate de an? Se ofera conditii si lumea nu vrea sa munceasca? Exista crese suficiente si locuri libere? Exista posibilitatea de a avea un viitor stralucit si noi ne impotrivim destinului? Sa fim seriosi! Se lumineaza viata Romaniei daca se fura copiilor timpul petrecut cu mamele lor si banii de pampersi?
Sunt multe intrebari a caror raspuns ramane in ceata. Sunt multe decizii care se vor lua in ciuda a toti si a toate. Nu din firimituri se face viitorul! Dar cine ma asculta pe mine?…Mesaj dintr-un cărucior cu rotile: STOP gândirii limitate!
În 2005, pe vremea asta, eram în Spania. Învățam, călătoream și petreceam. Într-o noapte, mai toți din gașca Erasmus eram la discotecă. Totul ok – cel puțin în limita a ceea ce înțelegeam eu prin ok. La un moment dat, și-au făcut apariția vreo cinci tineri în cărucior cu rotile și alți prieteni de-ai lor. Eu – mare iubitoare de dans – m-am dat de-o parte. Eram mirată și, într-un fel, rușinată. Mă gândeam că, dacă voi continua să dansez, va fi ca și cum le-aș face lor în ciudă – uite, eu pot să mă mișc!… Apoi, am realizat că acei tineri știau unde au venit. Le priveam bucuria de pe chip și dansul lor din scaun. Erau fenomenali! Mi s-a făcut, din nou, rușine. De mintea mea îngustă. De gândirea mea limitată.
În mai puțin de zece minute, grupul Erasmus și grupul cărucioarelor se unise. Dansam împreună! Cu unul dintre băieți am și vorbit puțin (sau țipat, ca să ne auzim prin muzică). Mi-a povestit ca ieșirile lor sunt o obișnuință. Că se simt bine. Normali. I-am spus că îi admir din suflet. Și am continuat să dansăm.
Putem avea trup sănătos – și suflet în cărucior cu rotile
Pe atunci, nu eram învățată să văd prea multe exemple de acest fel. Apoi, am observat, de la an la an, o schimbare și la noi. Nu e o fericire faptul că există persoane cu dizabilități. Dar ele există! Și au, la fel ca toată lumea, dreptul la plimbare, la relaxare, la distracție, la viață! Mi se rupe inima când văd copilași în cărucior cu rotile sau cu alte probleme de sănătate. Dar mă bucur să văd că părinții încearcă să-i integreze în societate. Mă bucur să observ că lumea nu mai întoarce capul ca după urs când vede un defect. Că nu mai comentează toți și nu se mai minunează. Mai sunt multe de rezolvat și multe de educat. Dar e un început. E de bine.
Cred că ar fi cazul să conștientizăm că, dacă ne-am născut întregi, nu e o regulă să și rămânem așa. Că trebuie să mulțumim pentru tot ce avem și poate că nu merităm. Cred că ar fi cazul să conștientizăm că, dacă suntem întregi fizic, asta nu înseamnă că nu putem avea inima sau mintea infirme…
Astăzi, 3 decembrie, este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. Astăzi e momentul să mai punem o pietricică pentru a ne uni drumurile, pentru a ne respecta, a ne iubi, a ne împrieteni.
Impreuna dam viata povestilor
Antena 1 a demarat o super-campanie – „Impreuna dam viata povestilor”. Cei care lucreaza la acest proiect isi propun sa scoata din umbra, saracie si uitare oameni extraordinari, adevarate modele! 17 romani cu merite deosebite, care sufera de singuratate si de nepasarea celor din jur vor redeveni, asa cum merita, personaje principale!
Medici, sportivi, artisti, ingineri, cercetatori, aviatori, copii talentati vor fi prezentati in cadrul unor reportaje deosebite. Sper din suflet ca povestile lor sa nu fie doar niste istorisiri lacrimogene, fara un rezultat. Imi doresc rezolvarea acestor cazuri! Ma rog pentru asta…Campania a inceput ieri, cu povestea unuia dintre cei mai mari doctori pe care i-a avut vreodata Romania. Alexandru Pesamosca, un chirurg de geniu, care a salvat mii de vieti, isi duce traiul acum intr-o camera de spital. Bucuria lui cea mai mare ar fi sa primeasca o ceasca de cafea calda dimineata, cand se trezeste. Dar nici macar atat nu i se ofera. Lumea l-a uitat…
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=nbGoNuw6wpI?fs=1]Update
Vezi si:Gabriel Simion – Talent muzical în pericol de a fi îngropat de lipsa de interes
Liceul de coregrafie din Bucuresti, fabrica de campioni a unei tari indiferente
Ce mai inseamna 1 Decembrie?
* O zi in care ne-am trezit mai tarziu si am ramas in pijamale, fericiti ca stam acasa in timpul saptamanii. O gaura la salariu si o economie la bugetul statului.
* Economie care se cheltuie pe fasole, carnati, sarmale si castraveti murati. Se fac parade si se depun coroane, dar tot la pomana se ajunge. Ok, sa spunem ca inteleg. Desi mi-e tare greu sa descopar ca suntem considerati o tara de flamanzi si ca ne putem vinde pe o farfurie de mancare. Dar nimeni nu realizeaza faptul ca 1 decembrie e o zi din postul Craciunului? Carnati, sarmale? E adevarat ca nu toata lumea posteste, dar organizatorii ar trebui sa respecte macar contextul.
1 Decembrie in ceata
A mai trecut un an… si nu am reusit sa clarificam dilema de 1 Decembrie.
Asa ca, in 2010, privind spre 2011, suntem in continuare… in ceata. Cu un steag in cate culori vrem noi… si cu un viitor mai putin colorat.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
