În dialog cu Grigore Leșe: „Cel mai frumos am lucrat cu inima mamei mele”
Astăzi e ziua unui om deosebit: Grigore Leșe. Un om deloc simplu, deloc complicat. Este un om atât de firesc, de direct, de sincer… încât tocmai de aceea îți vine să fugi din calea lui! Este un om care-și cunoaște atât de bine rădăcinile și care a studiat atât de mult de-a lungul vieții – din cărți, dar și exersând enorm și umblând la pas printre semeni – încât poate fi deranjant. Pentru că știe ce vorbește.
Astăzi, pe 20 februarie, este ziua lui Grigore Leșe. Ziua în care își sună mama și-i mulțumește pentru viață și pentru glas!
Recunosc. Mi-a fost frică de gândul unui interviu cu Grigore Leșe!
Dar, cum se spune, de ceea ce ți-e frică, de aia nu scapi. Așa am aflat că Grigore Leșe a acceptat să intre într-o discuție online Doxologia. Și că eu voi fi pe cealaltă jumătate a ecranului!
Frica inițială s-a transformat, de-a lungul documentării, în tot felul de
Mesaje motivaționale… toxice? Stop!
Există adepți ai unor mesaje motivaționale… de te doare mintea! Mesaje motivaționale din alea…: sunt atât de bun, încât nimeni nu mă suportă! Fac atât de mult bine omenirii, dar toți mă trădează/ mă dezamăgesc/ mă părăsesc/ mă înjunghie pe la spate! Eu iubesc – dar iubirea mea nu e apreciată! Eu totul fac – dar nimeni nu mă laudă/ nu mă răsplătește/ nu mă observă! Pentru că eu sunt atât de minunat, sunt condamnat la suferință! Eu, Eu, Eu, Eu!!!
Zău?! Zilele trecute îmi sărea cineva în cap, când ofeream o rețetă cu… șapte pași pentru nefericire. Eram motivațional-aberantă, da!, dar foloseam un titlu cinstit. Căci stima de sine nerealistă,
Interviu cu părintele Nichifor Horia – viața de mănăstire în forfota lumii
Zilele trecute am realizat, alături de colegii de la Doxologia, un interviu cu părintele Nichifor Horia. Cu stareţul Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi şi Exarhul administrativ al Mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor. Am vorbit despre provocările și binecuvântările vieții de mănăstire trăite în forfota lumii.
După cum știți – sau poate aflați acum – Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași este o bijuterie arhitecturală.
Iubirea necondiționată nu e cocoloșeală fără limite
Iubirea necondiționată e bună. Și diferită de alte presupuse iubiri. Supra-cocoloșeala dăunează grav copiilor noștri! Tocmai lor, celor pe care ne propunem să-i ferim și de propria umbră! Nu mai bine îi asigurăm că le vom fi întotdeauna alături, la bine și la rău? Nu mai bine îi lăsăm să cunoască ambele fețe ale unei monede? Să știe ce înseamnă da, să știe ce înseamnă nu? Să știe cum să reacționeze în fața unui comportament neprietenos – să facă diferențe între o stare proastă de moment a cuiva și între o stare generală proastă? Între o greșeală și un abuz? Între o chestiune în care și copilul trebuie să-și vadă erorile și una în care el e complet nevinovat?
Datoria noastră, de părinți, este să iubim necondiționat. Dar să iubim! Nu să facem totul în locul copiilor.
Fidelitățile mor greu – un adevăr greu de… trăit
Fidelitățile mor greu, mi s-a spus cândva. Și-am rămas pe gânduri. Pentru că da, avem nevoie de idealuri, de modele. Și așa… devenim fideli, fani, dependenți de oameni ca noi – pe care uneori ajungem să-i divinizăm.
O fi de bine? Nu e. Căci apoi, când descoperim adevărul din fața ochilor – că și părinții noștri, și prietenii noștri, și soții noștri, și copiii noștri, și preoții noștri, și vedetele noastre-s oameni ca noi, cu neputințe, cu tot felul de căderi, dureri, dezamăgiri… ne tulburăm. Ne dezicem de ei ori, din contra, negăm realitatea. Nu-l cunosc pe acesta! Sau… nu, acesta NU poate face așa, nu are cum, el NU!
Un lucru e clar:
Educație financiară vs. educație de suflet – dar din dar se face Rai!
Maria avea 23 de lei în buzunar și m-a rugat să-i dau voie să-i ofere pe toți într-un anume context. Când se îndrepta spre locul cu pricina, a fost oprită din drum și i s-au înmânat, pentru o urătură imaginară 😉 … 20 de lei!
Copila s-a oprit buimacă, m-a privit, a mulțumit, apoi și-a continuat traseul spre oferirea celor 23 de lei. După aceea m-a întrebat și, în același timp, și-a răspuns:
– Cum, cum e posibil așa ceva?!
20 de motive pentru care îi sunt recunoscătoare lui 2020
- A început 2020 aparent banal – ca orice an de până acum. Cu planuri, cu vise, cu of-uri, cu emoții. Nu cred că se aștepta cineva să fie într-un fix anume fel. A fost, în schimb, altfel. Pentru toată lumea. Inevitabil, am trăit mai conștient aici și acum și am prețuit clipa. Eu una sunt recunoscătoare lui 2020. M-am trezit mai repede din supărări și din nemulțumiri, m-am ridicat mai repede de jos, mi-am cerut mai repede iertare, am iertat la fel de repede. N-am mai avut timp de prostii și de plâns de milă, n-am mai creat scenarii cu dacă și cu parcă, n-am mai amânat cu la fel de multă ușurință unele treburi.
- Cu toate astea, de suficiente ori m-am trezit, zăpăcită, pe o ultimă sută de metri. Uneori din cauza proastei mele organizări, în alte dăți ca lecție de credință și de lăsare în voia lui Dumnezeu – Care știe cel mai bine momentul prielnic. Momentul cel mai plin de miez și de recunoștință pe care să ni-l ofere. M-am bucurat de ultime sute de metri de parcă ar fi fost ultime guri de aer pe care le primeam!
- La începutul anului, când încă mai aveam voie să ieșim nestingheriți în lume,
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase