Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase.
Nu contează ce cred alții despre noi, contează felul în care noi înșine decidem să ne prezentăm în fața altora.
Suntem creștini! Și sărbătorim Învierea Domnului! Să avem dragul, curajul și asumarea de a ne prezenta ca fiind ai lui Dumnezeu! Și să nu ne fie rușine să salutăm cu salutul cel mare și bucuros: Hristos a Înviat!
În general, 23 aprilie este zi de bucurie, de Sfântă Liturghie și de La mulți ani pentru toți cei care poartă numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. În general. Dar se întâmplă, uneori, să dăm nas în nas cu câte o excepție sau, mai corect spus – particularitate – și-atunci suntem puțin confuzi. Nu știm cum să procedăm. Și, totuși, cum am putea proceda altfel decât a căuta să înțelegem motivele care duc la acea excepție și a le accepta?
Anul acesta, în 2019, ziua Sfântului Gheorghe cade în Sfânta și Marea Marți, o zi din Săptămâna Pătimirilor Domnului. Per total, săptămâna aceasta este cea mai aspră și mai tristă din post. E o săptămână de doliu și de plâns pentru păcatele noastre și pentru conștientizarea faptului că și la 2000 de ani distanță noi continuăm, zi de zi, clipă de clipă, să-L răstignim pe Hristos.
Fiind o săptămână în care negrul predomină, bucuriile pălesc. Ziua Sfântului rămâne pe 23 aprilie, nu i-o mută nimeni din calendar.
Și-am participat sâmbătă, pe 13 aprilie. Conferința a avut ca moderator pe Izabela Marinescu – jurnalist și realizator al emisiunii „Parenting XXI” la Canal 33. Eu îi voi spune, însă, Izabela Caragea, așa cum am cunoscut-o pe cea care era cândva prezentatoare a știrilor la televiziunea ieșeană TeleM! 🙂
A avut Izabela ceva treabă pe parcursul întregii zile, căci a stat față în față cu invitați unul și unul, alături de care a analizat provocările și bucuriile de părinte. De părinte, în general, de părinte al copiilor din generația Alpha, în special.
Sunt multe de povestit și m-aș lăsat păgubașă din prima, dacă aș gândi să vă spun totul. Așa că nici n-o să încerc. Însă, în spiritul celor Șapte pietre, în dreptul fiecărui invitat de la Conferință voi prezenta câte șapte idei pe care mi le-am notat.
M-a invitat Anca Medeleanu la Radio Hit, să vorbesc despre cele Șapte pietre.
Și-am fost. Și-am vorbit. Așa că pun sfertul de oră petrecut astăzi la microfon într-un sertar special dedicat amintirilor de suflet cu și despre pietre.
Notre-Dame nu este Notre Drame.
Notre Drame e că am uitat demult ce înseamnă Notre-Dame.
Notre Drame e că ne-am învățat că Notre-Dame reprezintă doar niște ziduri pe lângă care dă bine să te pozezi. Notre Drame e că ne gândim la Notre-Dame doar ca la un obiectiv turistic, un punct istoric de interes, un muzeu vechi și fain – omițând a traduce sufletește Notre-Dame.
Notre-Dame este Doamna noastră, Mama noastră, Maica Mântuitorului nostru. Notre-Dame este, mai presus de toate, o biserică închinată Maicii Domnului,
Vineri dimineață m-am trezit cu niște senzații ciudate prin corp. Nu le-aș spune musai dureri – deși mă simțeam de parcă aveam mațele înnodate. Eram în așa condiție, încât cu greu am reușit să mă aplec ca să-mi leg șireturile.
Cum nu am probleme de felul meu și cum mi-e și gradul de suportabilitate mai ridicat, n-am făcut mare caz. Urma, probabil, să-mi treacă. Așa mi-am zis. Numai că statul în scaun de la birou și timpul n-au alinat, ci au accentuat.
Așa, îndoită, m-am dus după-amiază la Denia Acatistului Bunei Vestiri, slujbă specială care se face în vinerea din săptămâna a cincea a Postului Paștilor. M-am dus pentru că îmi doream să particip și pentru că evitam să bag în seamă aparentul necaz. Repet, nu era cine știe ce durere, dar recunosc că începuse să mă sâcâie. Apoi, îmi ziceam eu, oricum urma să stau în picioare – precum pe vremuri cei ce au dat naștere acestei sărbători, într-un moment în care au mulțumit Maicii Domnului pentru minunea ce i-a salvat de la pieire. Era ok, deci, în picioare – căci în genunchi dacă aș fi stat puneam iar presiune pe mațe, coaste și burtă, per total.
Ca să mă îmbărbătez și mai și, în nebunia mea, când am ajuns la biserică, mi-am zis
Există oameni care se bagă în treburile altora, crezând că fac bine. Nu doar bine – ci un bine uriaș, fără de care nu se poate trăi! În realitate, oamenii aceștia produc daune de neimaginat – și orice părea c-ar mai putea fi reparat se crapă în mii de bucăți.
În fața tuturor relelor, un asemenea om care se simte „salvator” te dezarmează. Căci e mai rău decât răul în sine. Iar deciziile tale finale ajung să nu mai țină seama de multitudinea relelor din trecut, ci se axează strict pe răul acesta – care pune capac.
Faza cea mai aiuritoare e că, într-un final,