Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase.
Când ți se pare că vezi un om la pământ și râzi de el, să știi că s-ar putea să râzi de tine. De nemernicia ta și de micimea ta sufletească.
S-ar putea doar să ți se pară urâtă poziția la pământ, dar de acolo să se vadă mai clar lucrurile, decât din cerul tău.
De la el am învățat să cred că binele învinge chiar și atunci când, omenește vorbind, pare imposibil.
De la el am învățat că și-n prietenie poți greși, dar recunoașterea greșelii și iubirea sineceră pot repara totul.
De la el am învățat să-mi păstrez demnitatea
Am citit zilele trecute pilde creştine, legende arabe, aforisme orientale… toate adunate în volumul lui Aurelian Silvestru – Copiii Cerului.
M-am înfruptat din povești pline de viață și de învățături! Am fost provocată să umblu prin cufere vechi ale copilăriei. Să găsesc acolo virtuți demult ascunse și apoi să dovedesc maturitatea necesară prin readucerea lor în față, în traiul de zi cu zi!
Vă citesc astăzi o istorioară –
Are Mirela stilul ei… de-ți povestește cum e la tine acasă, cum procedezi tu cu pruncul tău, cum te bucuri și cum greșești. Are Mirela stilul ei… de-ți prezintă cu zâmbetul pe buze cele mai hidoase momente din viața ta de părinte – alea în care nici tu ție nu-ți ești simpatic, d’apoi copilului tău! Are Mirela stilul ei… de te face să conștientizezi niște lucruri fără să te acuze și fără să te amenințe cu focul iadului. După ce, vorba ei, jap-jap!, te zdruncină un pic și te trezește din amorțire… are Mirela stilul ei de a-ți spune că nu e totul pierdut. Că nu e nimic pierdut, de fapt – dacă tu, ca părinte, îți vei aminti să te joci!
Poftim?!, o să se trezească mulți să întrebe. Eu sunt om serios, am a, b, c… x, y, z treburi de făcut și o tanti zurli mă pune să mă joooc?! O, da! Cunosc întrebarea și reacția
Oamenii sunt adesea ilogici, iraţionali şi egoişti.
Iubeşte-i, oricum.
Dacă eşti bun, oamenii te pot acuza de egoism şi intenţii ascunse.
Fii bun, oricum.
Dacă ai succes, poţi câştiga prieteni falşi
Cândva, pe vremea asta, mai ceream un an. Recunosc, pare o aroganță să ceri un an cuiva, atunci când nu știi dacă mai ai la dispoziție măcar o secundă. E prea târziu, mi s-a răspuns. Și mi s-au mai oferit niște zile. E prea târziu… Și-am tot încercat să descifrez vorbele astea în fel și chip. În favoarea și în defavoarea mea, în binele meu și în ciuda mea…
Recent, am auzit din nou vorba aceasta. Completată.
Am aflat că răbdarea se vinde în piață, printre mărar și pătrunjel. Gata, plec și eu în căutarea ei! Bănuiesc că-i coadă la taraba cu răbdare. Cred că-i și scumpă tare… Dar am de gând să mă târguiesc, daca va fi nevoie.
Mă tot întreb cum s-o folosesc, cum s-o distribui, cum s-o depozitez. Oare pot s-o pun la presat, într-o carte? Oare pot să iau o porție și la desert?
Din întrebare în întrebare, ajung în piață și merg țintă spre cel mai aglomerat loc. Nu… nu-i aici. Aici se joacă viața la păcănele. Unde-o fi răbdarea? Mă foiesc fără de răbdare și răsuflu greu. Deja am transpirat și am obosit. Mă răsucesc pe călcâie, să plec – și uite, surpriză! Răbdare la legătură! Și niciun om la rând… Doar un om fără oameni și cu multă răbdare.