De ce m-aș simți discriminată de Referendumul pentru Familie?

O strategie (proastă sau mai puțin proastă) de marketing a unui mall bucureștean a reaprins discuțiile cu privire la Referendumul pentru definiția Căsătoriei în România – numit, generic, Referendumul pentru Familie. Căci e foarte simplu și de efect să pornești de la un caz particular și să generalizezi. De fapt, să împroști cu noroi acolo unde ai tu interesul s-o faci – chiar dacă una n-are legătură cu cealaltă.

O femeie cu doi copii nu a primit un pachet Family pentru că, neavând marele soț lângă ea, nu s-a considerat că ea și copiii formează o familie. Nasol. Căci și ea, divorțată, alături de prunci formează o familie, și eu formez, alături de copila mea, o familie. Copila are doi părinți și o legătură frumoasă cu ei, părinții alcătuiesc, pentru ea, o echipă, dar soțul și soția nu mai există. Familia, deci, s-a spart – dar nu își schimbă titulatura. Aici pun primul punct, în care am văzut de la ce s-a pornit. Ok. Și, acum? Clar, Referendumul e de vină! De ce? Cum, de ce? Păi, acolo se vorbește despre bărbat și femeie. Așa, și?

Să vedem. Referendumul este pentru a defini Căsătoria – ca fiind nu între „soți”, cum se spune până acum, ci între „un bărbat și o femeie”. Și aici ar trebui să punem total punct întregii presupuse legături care s-a format între cele două subiecte. Pentru că, exact până aici, cine are de înțeles, înțelege.

casatorie - barbat si femeie

Dar eu n-o să pun punct. Și-o să explic.

Continue Reading

Să învățăm să reparăm vina de la noi din teren

Un om era supărat și s-a purtat un pic distant cu prunca mea. Copila s-a supărat, la rândul ei și i-a transmis niște gânduri și niște cuvinte urâte omului. Iar eu m-am supărat pe copilă. De fapt, nu m-am supărat. Dar m-am întristat – suficient de vizibil. Ceea ce a făcut-o să exclame:

– Păi, da, din cauza lui X… acum tot eu sunt vinovată?!

Lupta aceasta pentru putere, pentru dreptate, pentru vina ascunsă mereu în ograda altuia îmi dă fiori. Am conștientizat-o la mine destul de târziu și-o văd atât de des în jur, la oameni de-o seamă cu mine și chiar mai mari, cu studii sau fără studii, cu bani sau fără bani… că mă termină! E o veșnică bătălie în care alții, veșnic alții sunt mai răi decât noi.

Continue Reading

Sfinții Împărați Constantin și Elena

Înainte de o luptă importantă, în care existau puține șanse ca împăratul Constantin să iasă învingător, s-a întâmplat o minune. Ziua, în amiaza mare, a apărut pe cer o cruce luminoasă și un mesaj scris din stele: Prin acest semn vei învinge! Apoi, noaptea, Constantin a văzut în vis pe Iisus Hristos, care-l îndemna să-și facă steag ostășesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Așa a biruit împăratul în luptă și a eliberat cetățenii Romei de tirania celui care îi conducea – Maxențiu.
Încredințat că ajutorul i-a venit de la Dumnezeul creștinilor, Constantin a oprit prigoana împotriva acestora și a dat libertate credinței în împărăția romanilor.

Continue Reading

În Moldova, papucii nu-s doar de casă

Astă vară, la mare, Maria a încercat să-i facă un compliment unui tip simpatic: Vai, ce papuci frumoși ai! El a început să râdă cu drag, dar și cu un aer de ușoară superioritate de capitală… și să-i explice: Dar nu-s papuci, sunt adidași! 🙂 Maria știa că-s adidași, însă nu înțelegea de ce aceștia nu sunt acceptați și în categoria cea mare, a papucilor!

Pentru că la noi acasă, în apartament, în Iași și în Moldova, termenul de papuci

Continue Reading

Viața din cimitire

În aceste zile, cimitirele sunt pline de oameni care vin să îngrijească și să înfrumusețeze mormintele celor dragi. Sapă, greblează, pun flori, văruiesc bordurile, vopsesc crucile. Și pun, mereu, lumânări.

Aceasta e o dovadă că religia e încă vie! Pulsează. Înțelegem că cei plecați dintre noi nu sunt morți, ci adormiți. Îi păstrăm în loc sfânt (de aceea, cimitirele se află lângă biserici) și le îngrijim casele. Prin lumânarea aprinsă, arătăm că nădejdea noastră e Hristos – Lumina lumii – și că viitorul nu e moartea,

Continue Reading

Nu deveni cine te-a rănit

Sunt mulți cei care mă întreabă cum de mai pot zâmbi. De ce vorbesc de bine pe cei care mă vorbesc de rău, de ce caut frumosul ascuns sub praf și pe după mucegaiuri, de ce nu rămân căzută după ce mi-o iau, de ce mai îndrăznesc să ridic ochii în lume, după ce demonstrez că nu-s perfectă, de ce mă încăpățânez să văd suferințele drept lecții – și nu, pur și simplu, suferințe.

Anda Elena Pintilie - saptepietre.ro - Foto Paul Padurariu

Pentru mine, răspunsurile-s clare. Și maxim de egoiste.

Continue Reading