Du-ma gratis, mai tramvai!
Dimineata, pe la ora 9, m-am plimbat cu tramvaiul pe traseul lui 6. Am mers din Targu Cucu pana in Alexandru. Deci dintr-un capat pana aproape in celalalt capat de linie. Nefiind o ora de varf, numarul celor care au urcat si au coborat in acest timp din tramvai nu a depasit 30. Mijlocul de transport era mult prea gol si zanganitul lui mi se parea inutil. Singurul lucru bun pe care-l facea era ca ma aducea pe mine acasa. Altfel, l-as fi tras pe dreapta.
Observam scaunele goale si oamenii. Ma jucam cu setul de bilete si ma uitam la compostoare. La acele obiecte care nu starneau unora niciun interes. Din 30, au avut bilet vreo cinci. Oare ceilalti 25 aveau toti abonament? Sau a fost o zi free si pe mine nu m-a informat nimeni?Unde-i tupeu, puterea creste
Faptul ca acum sunt in concediu de maternitate nu ma tine departe de ziare, tv, radio, stiri, noutati, comunicate de presa.Astazi, dupa 68 de zile, profesoara Cristina Anghel a renuntat la greva foamei. Dupa ce, mai bine de doua luni, cei care ar fi trebuit n-au miscat un deget, astazi vine, inflacarat si plin de bucurie, saltand in casuta mea de mail, un mesaj de la Funeriu: „Ministrul Educaţiei salută decizia doamnei Cristiana Anghel de a renunța la greva foamei”.Serios?! Dar pana acum unde ati stat pitit, domnule? Si de ce rasariti asa, triumfator fara merite si plin de patos? Aveti vreun rol aici, in afara de acela de… invizibil?In interiorul mesajului mi-a fost dat sa citesc altele si mai si! „Mă bucur că a decis să renunțe la acest protest și o asigur că ministrul Educației a înțeles exact mesajul transmis. De aceea, toată activitatea ministerului și întreg conținutul Legii Educației Naționale promovate de Guvern conțin excact măsurile care vor duce la eliminarea arbitrariului din viața elevilor, profesorilor și părinților.”Nu stiu de ce am impresia ca se discuta despre o alta lume aici, despre o alta lege, despre o… educatie pe bune, despre un viitor al copiilor nostri si al profesorilor lor! Nu stiu de ce mi se contureaza in minte imaginea unui om responsabil si drept… caruia chiar ii pasa.Cunoscand insa adevarata situatie… raman convinsa ca nici infometarea pana la moarte nu ar putea fi luata in serios in tara noastra. Cat despre educatie… ea incepe sa sune a gol. Numai tupeul creste, creste, creste…Albul halatelor vs. cenusiul realitatii
Bebelusii arsi la Maternitatea Giulesti au fost, mai apoi, ingrijiti de aproximativ o suta de cadre medicale.
Cei cinci mititei supravietuitori au avut, la un calcul simplu (dar nu neaparat corect sau batut in cuie) – cate 20 de oameni la piciorusele lor. In realitate, fiecare a fost asistat de catre cele o suta de cadre medicale.
Totul, cu succes intr-un final – avand in vedere ca doi copii au plecat deja acasa, iar ceilalti trei sunt foarte aproape de momentul externarii.De cand am auzit strirea asta ma framant. Nu inteleg de ce trebuie sa se intample atatea tragedii pentru a se actiona. Nu de douazeci de oameni ar fi avut nevoie fiecare copil. Unul ar fi fost de ajuns. O asistenta la trei copii, patru – si tot ar fi fost ceva. Mai ales ca, in acest caz, nenorocirea s-a petrecut la terapie intensiva.
Nu o disculp pe femeia care ar fi trebuit sa-i aiba in grija pe bebelusi, cea care nu a fost de gasit in momente atat de… arzatoare. Dar nici nu pot s-o judec prea tare. Era una singura pentru 11 copii – si asta pentru ca erau doar 11 in acele zile. Poate ca altadata a avut si mai multi de supravegheat. Revin. Nu o disculp, dar nici nu indraznesc sa arunc cu piatra. Nu poate fi ea de vina pentru tot. Si totusi, doar ea plateste.
Bebelusii sanatosi sau cei de la terapie intensiva sunt ingrijiti asa, la gramada. Doar in cazurile dramatice se imbulzesc toti, poate poate se repara ceva.
E trist… si totusi e adevarul in care baltim cu totii. Ce se va intampla de azi inainte? Se schimba ceva? Nu. Se vor debloca posturi? Se vor incuraja tinerii in halate albe sa ramana in tara? Vor fi mai bine ingrijiti si paziti copilasii? Nu… Si atunci… moartea unor suflete nevinovate pare sa fie in zadar. Si atunci… succesul celor cinci micuti e doar un zambet intr-un sistem trist si bolnav…Eu – raul absolut
Stati la cozi, ca stati bine!
Platiti, ca platiti bine!
Gasiti intotdeauna raul care va convine!Ieri, am mers cu George la un cabinet medical particular pentru o consultatie. Consultatie programata cu cateva zile inainte, pentru ora 10.40
Cand am ajuns acolo (pe la 10.35), pe hol erau vreo cinci, sase pacienti in asteptare. Trece o asistenta si se minuneaza: „Vai, ce s-a aglomerat asa, dintr-o data!”. Vine si asistenta care ne luase pe noi in evidenta, ia trimiterea de la George si ii mai cere cateva detalii. Intrebat despre locul de munca, el nu a mai intrat in amanunte si a spus doar ca e student la master. „La ce facultate?” – Teologie. Ok.
Apoi il anunta ca mai are de asteptat, pentru ca au aparut toti oamenii aia dintr-o data si, prin urmare, el nu va fi chiar ultimul, dar penultimul loc ii apartine.
Atunci eu, ca sa nu tac (si de ce sa tac?) intreb – „Ma scuzati, dar consultatiile se fac in functie de cine intra primul pe usa sau in functie de orele stabilite?”.
Am creat o mini-isterie generala. Nu atat asistenta s-a buricat, cat oamenii de la rand. Stiu ca la medic asteptarea e o regula nescrisa, dar asta nu inseamna ca e si ceva normal. Stiu ca, daca altii aveau programarea cu zece minute inaintea noastra erau, prin urmare, in fata. Dar, de vreme ce doua cadre medicale au afirmat ca noi, fraierii de pe hol, am ajuns acolo cam in acelasi timp, ceva mi s-a parut in neregula. O tanti a spus ca a fost planificata pentru 10.30. O alta a spus acelasi lucru. Deci macar o suprapunere… ceea ce explica, intr-un fel, misterul… Oricum, eu nu aveam nimic cu oamenii de la rand. Nu aveau ei nicio vina. Eram toti in aceeasi oala
Nu am mai comentat… – pentru ca uneori mi se acreste. Helasul e mai suparator, cu cat – mergand la particular, lasi o caruta de bani.
Concuzia intrebarii/ indignarii/ curiozitatii mele de ieri a fost transant expusa de o bunica. Atunci cand am iesit putin afara pentru a da un telefon, George a auzit soptit: „Da’ rea mai e preoteasa asta!”
Eu! Nu sistemul, nu invatatul cu statul la cozi pe banii nostri, nu (im)posibilitatea de a te incadra intr-un program, nu alti factori de acolo, din cabinet erau de vina. Doar eu eram, sunt si voi fi raul absolut. Iar la faza cu preoteasa… mai vorbim…Am avut nesimtirea de a pune o intrebare pe banii si pe timpul meu. In numele meu, dar si a celorlalti oameni care stateau la rand. Si tocmai din partea lor am primit rasplata. Pe fata si in ascuns 🙂
Capcanele ploii – Iasul in capcana
O ploaie in orasul nostru umple strazile de capcane. Gropile se acopera si simti cum iti musca din masina. Daca e un drum pe care il frecventezi, mai poti ocoli, pe ghicite. Desi, nimeni nu-ti garanteaza ca asta noapte, de exemplu, nu s-a mai nascut o groapa. O groapa mai mare pe care o iei din plin, in incercarea de a ocoli groapa cea mica si veche.
Sinuciderea privita ca model
De pe 14, de cand s-a sinucis Madalina Manole, s-a tot vorbit despre asta. Poate prea mult. Am ascultat, m-am intristat, m-am enervat, m-am plictisit, m-am mirat, m-am revoltat… Cate n-am…?
Am crescut cu muzica Madalinei Manole. Ii stiam si inca ii mai stiu pe de rost aproape toate versurile melodiilor sale. Le-am cantat si le cant – asa cum pot, stangaci. Le-am trait cu ea, cuvant cu cuvant. Moartea ei a starnit tot felul de reactii. Si toate – exagerate. Probabil Basescu & CO s-au bucurat de o gura de aer si de o pauza de injuraturi, in timp ce familia si prietenii Madalinei au fost de-a dreptul sufocati.
Sufocata m-am simtit si eu cand, pe orice canal mutam, gaseam acelasi si acelasi subiect. Cine erau toti aia de-si dadeau cu parerea? Cine erau aia de-si permiteau sa acuze? Dar aia de creau dintr-o sinucidere un model?
In asteptare
Uneori asteptarea ne maturizeaza, alteori ne omoara.
Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase
