Lucrurile făcute în joacă sunt cele mai serioase.
Luna-i așa, trecută de jumate. Tura aceasta am vânat-o seară de seară, de când era îngustă cât un fir de iarbă. I-a plăcut să se lase urmărită, căci mi-a bătut în fereastră în fiecare noapte și m-a lăsat să-mi înec gândurile în strălucirea ei.
Pierdută eram și de data asta în ochii săi. Te-ai născut noaptea!, mi-a spus. De asta mă iubești atât de mult!
Mi-e dor de stele…, îmi spuneam ieri, pe la prânz. Și-un pic, așa, îmi venea să-mi plâng de milă.
Uite, stelele!, o aud pe Maria aseară, izbucnind din senin. Era 21.30 și două stele sclipeau deasupra băncii noastre. Vai, deja a-nceput să se întunece la ora asta…, am constatat cu uimire. Acum câteva zile, pe la 10.00, încă era lumină. Găsisem deja noi motive de a mă plânge…
Într-o poziție destul de ciudată, eu scursă pe bancă și Maria cocoțată și întinsă pe mine, priveam amândouă stelele – în egală măsură fericite și nemulțumite.
Aseară stăteam într-un balcon. Aveam o bere cu lămâie în mâini și o priveliște… îmbătătoare în fața ochilor. Nu… berea nu a avut nicio vină și nici un efect. Însă muntele, pădurea, toate nuanțele acelea de verde pe care le ador, aerul tare și tare bun mă făceau să-mi doresc să nu mai plec de acolo. O, Doamne!, am gândit. Mâine seară voi reveni între betoane. Mâine seară mă voi așeza pe pat și voi revedea blocul din față…
Uitasem, biata de mine, că și fereastra camerei mele îmi poate oferi daruri de preț.
Cam așa arată grădina din fața blocului nostru,
Ieri toată lumea vorbea despre fenomenul luna uriașă. Eu n-am simțit că e cazul. Nici să vorbesc, nici să o văd, nici s-o chem, nici s-o caut. Ba chiar ocolind niște fotografii cu luna, am avut o mică tresărire. Hei! Ce se întâmplă? Cum te mai simți tu, în suflețelul tău?, m-am întrebat… 🙂 Adică, eu, fana lunii și fana stelelor, săream nepăsătoare peste o lună maaare?!
Sunt bine, mi-am zis. Prea bine! Și-atunci, nu știu cum să explic, am simțit că, de data asta, nu eu trebuia s-o chem sau s-o caut. Am simțit că nu e nevoie să mă zbat, să dau norii la o parte.
Săptămâna trecută am fost la o înmormântare. Specific toamnei… m-am despărțit de bunicuța pe care am vizitat-o ducându-i un buchet de crizanteme. Logic, n-am fost singura care a procedat în acest fel. În toată biserica mirosea plăcut a tămâie, a flori de toamnă și a lumânări aprinse – pâlpâind de emoție și luminând calea femeii spre Împărăția lui Dumnezeu.
Peste câteva zile am participat la un alt eveniment la care nu am mai adăugat lacrimi, ci doar zâmbete.