• Ale tinereţii valuri,  Maria-Paula

    O lecție cu picioare

    M-apuc de „editat” o poză cu mine. Dar nu ca să mă editez pe mine, ci să văd niște chestiuni tehnice, de scos obiecte din cadru, de schimbat fundalul, de… specialist care nu sunt! Dar încerc și eu să mai înțeleg câte ceva, dacă tot am mai prins o zi de viață. Și-n tot acest context… se naște o lecție cu picioare.

    Căci apare Maria mea în zonă. Îi arăt „creația”, la care ea spune:

    – Da… mai ai de lucru până descoperi cum se face. Daaaar! Dacă vrei, pot să editez și să-ți fac picioarele mai subțiri!

  • Doxologia,  Maria-Paula

    Ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!

    După doi ani în care ne-a fost teamă de boală, parcă nici o răceală nu mai e ce-a fost. E minunat să-ți meargă copilul la școală. E minunat să fie vesel și sănătos! Și, totuși, ce minunat e să răcească banal, pe terenul de sport – nu printr-un buncăr sau așteptând pe la vreo graniță… Cât de minunat și de ciudat e să ajungi să afirmi: ce bine că ți-e rău în patul tău, copile!

    Într-una dintre aceste seri îmi țineam copilul înfofolit în patul nostru, în camera noastră încălzită, în casa noastră în care ne simțim în siguranță. Capul îi frigea, picioarele erau sloi de gheață și-un tremur îi străbătea, sacadat, tot trupul. Îmi era milă și drag. Mă simțeam, pe de o parte, neputincioasă – iar pe de altă parte așteptam să treacă momentul acela. Știam. Știam că va trece. L-aș fi luat cu mâna, aș fi preluat eu tot răul… aș fi redat pe loc sănătatea copilului meu. Dar niciun gând și niciun curaj din acestea nu-mi erau de folos. Așa că, am ales liniștea. Țineam de cald și de încurajare. Eram acolo. Ce bine că eram! Ce bine că avea copilul meu brațe care să-l țină! Și-un pat. Și-o cameră. Și-o casă întreagă. Și pace…

  • Doxologia,  Maria-Paula

    Mărturisirea din somn: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”

    Astă noapte am simțit-o cum se răsucește de pe-o parte pe alta și apoi rostește senin și clar, de parcă ar fi fost trează: „Bineînțeles că mi-e teamă de război”. Apoi s-a făcut, din nou, liniște.

    M-a lovit pacea din glasul ei. Nu era tulburare. Nu era nici negare a realității. Copila mea știa că lângă noi e război. Și-l simțea ca parte din actualitate – cu teamă, cu asumare, fără deznădejde.

    M-am întors și am tras-o spre mine. Și-a așezat capul pe umărul meu și-am putut să-i sărut fruntea. Dormea. O mângâiam și-i vorbeam: „Suntem în siguranță. E pace, știi? În plus, Dumnezeu e cu noi în fiecare clipă, să nu uiți asta!”.

  • Maria-Paula

    Mă mărit! Anunț de zile… mari! :)

    Mă mărit! Așa începe știrea unei zile de februarie. Dar nu vă spun încă ce zi! 🙂

    Și-a făcut Maria un calendar al lunii februarie pentru a-și organiza treburile. Cu atâta concentrare și motivație a lucrat la el, că l-a dus până depaaarteee!

    I-am văzut rezultatul muncii, mi-a plăcut încurajarea ei cu: „ține-te de lucru!”, și mai mult mi-a plăcut cum sună „info pentru sine”. Hmmm. Fain!

    În acest context, cum s-o iau cu primul meu gând, acela de a-i spune… ai greșit!? Am reușit să mă abțin un pic. Am rugat-o să meargă să noteze un eveniment important din calendar.

    – Trebuie să te anunț că… pe 30 februarie mă mărit!