Povestiri din pantecul mamei

*** In tineretea mea scriam la o pagina pentru liceeni – Forever Young – din ziarul Evenimentul. Erau niste compunerici care, saptamanal, trebuiau sa se muleze pe o anume tema.
Intr-o sambata – 9 martie 2002, deci acum fix 8 ani, eu scriam povestiri din pantecul mamei. Acum lucrez pe bune la Evenimentul. Si tot acum, cineva povesteste pe bune din pantecelul meu. Ce-o spune bebe… nu stiu. Sa vedem ce spunea bebe din 2002, sub semnatura Andei Epure 🙂

E caldut si bine aici. Desi e un spatiu relativ restrans, nu se poate compara cu o carcera. Primesti zi de zi noi informatii, cunosti lumea, ti se da papa buna si ai lumina, daruita de dragostea celor din jur. Ei nu te cunosc, in schimb, tu ai noua luni la dispozitie sa-ti formezi o parere. Recunosti deja vocea mamei, care te alinta si mangaierile sfioase ale tatalui, care se poarta cu tine de parca ai fi un bibelou. La inceput esti mic, mic de tot, dar cu timpul te formezi. Se intampla cateodata sa imparti locul cald si luminos cu un vecin si atunci chiar nu poti spune ca te plictisesti. Nu mai e nevoie sa mergi cu mama prin parc, ca sa te intalnesti cu alti “cangurasi”. Cand mai cresti si te acomodezi cu locul, devii putin dezorientat. Nu stii cum iti va fi lumea de afara. Ai ascultat nenumarate variante, dar care va fi viata ta? Si atunci incepi sa te framanti, sa te rasucesti si incepi sa auzi adesea: “A miscat!”, dupa ce iti izbesti picioarele a nerabdare. Vei fi insa mangaiat si laudat, si iar devii confuz. Adica, de ce te felicita? Ei, oamenii astia mari sunt destul de greu de inteles!
Daca esti mai incapatanat, ori iesi prea devreme, ori te lasi asteptat. […] Sincer, eu nu stiu cum ar fi mai bine, sa ma nasc, sau nu? Scuzati, trebuie sa intrerup aici povestirea, ca aud multa zarva in jurul meu. Cica s-a rupt apa! Asta o fi un fel de inundatie?

Continue Reading

Partenerul de viata si bucuria/ tristetea sarbatorilor

Am observat ca nu pentru toata lumea sarbatorile sunt un motiv de bucurie. O prima cauza ar fi lipsa banilor. Dar un alt motiv, mai des intalnit printre cei apropiati mie, este lipsa unui partener de viata.
Mi-e ciuda ca, in asemenea momente, parca nici nu mai conteaza ca ai parinti si frati, ca ai prieteni buni. In acelasi timp, cunosc si eu sentimentul, pentru ca l-am trait ani de-a randul. Pana la George am mai avut cateva tentative de indragosteala dar, aproape mereu, la ocazii speciale, eram singura. Si de ziua indragostitilor, si de Paste si de revelion. Ba inainte de un Craciun am luat eu initiativa si am rupt o relatie. Atunci, am crezut ca ma bat cateva colege, care nu incetau sa-mi spuna cat pot fi de fraiera ca am decis sa petrec noi sarbatori singura. Dar ce sa fac? Sa le petrec cu nervi si fara suflet deschis complet, doar ca sa am pe cineva langa mine? Nu. In ciuda momentelor de suferinta, mereu am avut luciditatea de a prefera sa fiu fara prieten, decat sa formez o pereche de compromis.
Acum am un partener de viata care ma face sa ma simt implinita. Alaturi de care sunt fericita. Dar sunt si cu sufletul langa prietenele mele dragi care, la acest Craciun sunt singure. Pe care luminitele din oras le deprima. Ma intristeaza situatia aceasta. Si le-am povestit din experientele mele din trecut. Dar acum nu mai am nici o credibilitate sa le spun: „Te inteleg”. Si ma simt atat de neputincioasa…

 

Tot ce pot este sa ma rog pentru ele, sa aiba rabdare si credinta. Sa fie convinse ca undeva, candva, il vor intalni. Atunci, vor constientiza ca a meritat asteptarea. Ca orice lacrima le va fi rasplatita. Tot ce imi doresc este sa ne putem bucura impreuna de fiecare moment, de fiecare clipa pe care o traim. Sa multumim pentru tot ceea ce, fara sa realizam ca am primit cu multa dragoste, consideram ca e firesc sa avem. Sa ne bucuram de familia minunata in care ne-am nascut – parinti si frati, sa ne bucuram de prieteni si de fiecare luminita. Sa ne bucuram ca pentru noi s-a nascut Hristos, Cel ce a venit in lume sa ne mantuiasca!
Continue Reading