Povestiri din patul cel mare și gol

E minunat să ai un pat uriaș, un pat în care să te poți pierde și în care să te regăsești, totuși, în brațele persoanei iubite.

Îmi place mult imaginea aceasta. O ador! O ador, în ciuda faptului că îmi aduce în amintire o etapă dureroasă a vieții mele.

Când mi-a plecat omul de acasă și n-a mai fost să fie omul meu, am rămas singură. Nu doar în viața de femeie, ci și în patul cel mare și gol.

N-am fugit de prea multe suferințe fizice sau sufletești care mi-au apărut, de-a lungul vremii, în cale. Dar de venirea serilor, pe-atunci, fugeam. Pentru că urma să întâlnesc ceea ce pe timpul zilei mai reușeam să evit. Întâlneam realitatea din patul mare și gol. Și tot mă chinuiam să nu o conștientizez și să nu o percep în întregime. Închideam ușa la dormitor, stingeam lumina și mergeam orbecăind până la pat. Mă așezam pe marginea marginii lui, ghemuită și apăsată de frământări.

Continue Reading

Nu ne lăsa, Măicuță, să pierim pe cale…

Anul trecut am plecat cu Maria din Iași pe 12 august seara și până pe 13 dimineață ne bucuram deja de vreo 600 de kilometri realizați cu bine. Pe 14 august am luat-o din nou din loc și-am mai făcut spre 200 de kilometri, până la Polovragi.

Acolo aveam să ne reîntâlnim neamurile din partea tatălui meu, iar a doua zi urma să participăm la slujba de la Mănăstirea Polovragi, al cărei hram era tocmai atunci, pe 15 august, de Adormirea Maicii Domnului.

Anul trecut a fost primul post în care mă spovedisem, dar nu m-am și împărtășit în Iași – ci am plecat cu binecuvântarea de a lua Sfintele Taine pe meleaguri oltenești. Am plecat cu Dumnezeu înainte și cu Maica Domnului în inimă, iar după ce Maria a adormit eu m-am ținut trează și atentă la condus în diverse moduri. Cel mai drag mi-a fost să îngân patru versuri, refrenul dintr-o întreagă cântare pe care nici azi nu o știu pe de rost.

Continue Reading

A pierde poate însemna, uneori, un câștig

I-am permis oricui să mă piardă. Simplu. Pentru că n-am ținut niciodată cu forța pe cineva lângă mine. Nici în prietenie, nici în iubire.

Unele pierderi au fost banale. Altele au rupt carnea de pe mine. Însă toate și-au avut rostul. Până la urmă, orice pierdere s-a dovedit a fi un câștig. Pare c-o spun precum vulpea care nu ajunge la struguri. Și, totuși, o spun ca omul… eliberat. Nu pot căra pe cineva în spate doar așa, ca să dea bine la număr.

Continue Reading

Rânduri de rămas-bun pentru un PUI de leu

Uneori, e timpul să-ți iei rămas-bun de la prieteni. Cu recunoștință, cu bucurie pentru tot ce-a fost… la bine și la greu.

Spun asta pentru că, uneori, prietenii pe care ți-i faci nu sunt tocmai oameni. Și nu c-ar fi neoameni – ci pentru că-s obiecte! 🙂 Dar nu orice fel de obiecte, ci obiecte de suflet.

Mult mai fidele decât oamenii și doldora de amintiri. De emoții. Ai trecut cu acești prieteni printr-o mulțime de aventuri. Ai petrecut ani întregi în prezența lor. Și mii de kilometri! 🙂 Te-au văzut când te-ai veselit – dar ți-au simțit și lacrimile, și furiile, și jalea, și fricile…

Uneori, e timpul să-ți iei rămas-bun de la prieteni, cât încă îți mai sunt prieteni. Și cât încă mai au forța și curajul

Continue Reading

Maica Domnului și-un ajutor. Necerut. Nemeritat. Primit.

Vineri dimineață m-am trezit cu niște senzații ciudate prin corp. Nu le-aș spune musai dureri – deși mă simțeam de parcă aveam mațele înnodate. Eram în așa condiție, încât cu greu am reușit să mă aplec ca să-mi leg șireturile.

Cum nu am probleme de felul meu și cum mi-e și gradul de suportabilitate mai ridicat, n-am făcut mare caz. Urma, probabil, să-mi treacă. Așa mi-am zis. Numai că statul în scaun de la birou și timpul n-au alinat, ci au accentuat.

Așa, îndoită, m-am dus după-amiază la Denia Acatistului Bunei Vestiri, slujbă specială care se face în vinerea din săptămâna a cincea a Postului Paștilor. M-am dus pentru că îmi doream să particip și pentru că evitam să bag în seamă aparentul necaz. Repet, nu era cine știe ce durere, dar recunosc că începuse să mă sâcâie. Apoi, îmi ziceam eu, oricum urma să stau în picioare – precum pe vremuri cei ce au dat naștere acestei sărbători, într-un moment în care au mulțumit Maicii Domnului pentru minunea ce i-a salvat de la pieire. Era ok, deci, în picioare – căci în genunchi dacă aș fi stat puneam iar presiune pe mațe, coaste și burtă, per total.

Maica Domnului - icoană

Ca să mă îmbărbătez și mai și, în nebunia mea, când am ajuns la biserică, mi-am zis

Continue Reading

Din culisele întâlnirii cu Verattiva – scriu ce-mi spune pielea mea

Am cunoscut o doamnă mai în vârstă și foarte simpatică. În cinci minute deja îi știam o părticică din viață – și, la rândul meu, îi povestisem câte ceva! 🙂 Când m-a întrebat câți ani are copila mea și i-am spus că aproape 9, a avut o reacție care m-a surprins.

– Ooo, dar ai făcut-o foarte de tânără!

– Ei, nici chiar tinerică… aveam spre 27 de ani atunci. Iar acum se mai adaugă, logic, cei 9. În vară împlinesc 36.

A căscat ochii mari, m-a mai privit un pic și-a zis:

– Eu ți-aș fi dat vreo 25 de ani acum!

Recunosc, a fost simpatică doamna și m-a amuzat. Mi-a creat o stare de bine și cred că, mai mult decât a se înșela sau nu cu privire la vârsta mea, chiar asta a dorit – să mă bucure și să-mi facă un compliment.

După ce-am rămas singură, am început să zâmbesc și, fără să planific gânduri publicitare, mi-am zis:

Continue Reading