„Ești o proastă, fă!”

Dacă tot a trecut Ziua Femeii, pare a fi o ocazie potrivită pentru unii domni să… răbufnească. Poți fi simpatic o zi, două, trei, de la 1 până la 8 martie… dar, gata! Totul are o limită! În seara asta, la o oră la care toată lumea iese de la serviciu, traficul din zona Palas spre Podu Roș era așa cum îl știți. Poți face loc ăluia din spatele tău doar dacă zbori. Ceea ce-i mai greu. Până și pentru mine. Căci PUI-ul meu nu are arpi :).

În contextul traficului deja prezentat, un tânăr domn – destul de simpatic și de prezentabil, la o primă vedere – dădea din faruri și din gură de mama focului. Se uita la mine și eu la el, prin intermediul oglinzii retrovizoare. Era atât de nervos și de expresiv, încât îi citeam cu ușurință pe buze. „Ești o proastă, fă!” I-am zâmbit mirată, stând în șir indian cu ceilalți șoferi și am continuat să-i dibuiesc complimentele. Din două în două vorbe mai aflam despre mine o dată că-s proastă… și proastă… și proastă. Adică, dacă nu credeam, mă convingea el. Cu forța. O forță exprimată din fund, pe scaun, ce-i drept. Era atât de nervos, încât îl credeam în stare să coboare din mașină – și atunci, probabil că mi-ar fi pierit zâmbetul :).

Dar faza nu-i asta. Că nu scriu să mă plâng de ceea ce n-are de ce să mă afecteze mai mult decât un simplu incident, în care-i doresc de bine celuilalt și-l trimit cu Domnul, să se liniștească. Ce mi s-a părut trist din toată povestea asta, înfiorător de trist, a fost faptul că în mașină, în dreapta, domnul avea o femeie ca partener de drum. Foarte posibil și de viață. Tipa trăgea cu nesaț dintr-o țigară și tăcea mâlc. Nu s-a uitat nicio secundă spre oglinda mea, spre privirea mea, spre șoferul ei. Trăgea din țigară și își fixase un punct prin cerul ce se vedea de pe geamul ei.

Că-s eu proastă, nu-i nimic. Ce-i drept, nici prea deșteaptă nu mă simt. Și-apoi, oricine are dreptul să creadă orice despre mine. Dar să ai un asemenea om lângă tine – în mașină și-n viață… mi se pare de plâns. Căci e greu de crezut că un astfel de specimen poate fi acasă un îngeraș, când pe stradă, cu persoane de la care n-are nicio pretenție, se poartă așa cum se poartă…

Toată seara m-am gândit la femeia aceea. Cum e să asculți și să taci și să te îneci în țigară, doar ca să menții o aparentă liniște. Și, mai ales, cum e ea – atunci când furia lui îi este adresată. M-am cutremurat. Și mă rog, ca o proastă ce sunt, ca toate doar să mi se fi părut, iar domnița să trăiască în fericire și în liniște alături de prințul său. Să fi fost doar prima și ultima dată când iubitului i-a sărit muștarul – din purul ghinion c-acesta a-ntânit o proastă-n drum.

UPDATE:

Se tot găsesc unii care-mi spun că probabil am făcut eu ceva, de l-am supărat pe nenea. Ok, nu neg. Poate am fost prea înceată sau prea femeie sau prea nu știu cum pentru gustul lui. Însă postarea este despre durata și intensitatea nervilor, despre atitudinea unui bărbat – și prea puțin despre marea jignire care mi s-a adus mie, personal. N-am nimic cu o înjurătură printre dinți. Nu mă topesc nici de la mai mult. Dar frumos tot nu-i… Părerea mea! 🙂

S-ar putea să-ţi placă şi...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *