Ești gata să mori?

Cine-a fost Sfântul Ștefan? Cel dintâi mucenic – ucis cu pietre, pentru credința lui în Dumnezeul cel Adevărat. Sfântul Ștefan a fost primul. Dar nu singurul. Și cu siguranță, nu ultimul. Mustește calendarul de sfinți mucenici – iar numărul sfinților de care nu știm e infinit mai mare. De atunci, din vremea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan, până astăzi, listele cu sfinți mucenici continuă să se scrie în Ceruri. Până astăzi! Până în anul 2016! Și probabil că sfârșitul nu-i aici…

Astăzi încă mai avem mucenici! Astăzi încă se mai moare pentru credință! Astăzi încă mai există oameni răstigniți pe cruce, precum Mântuitorul – pentru singura „vină” de a se numi creștini.

Astăzi, când noi nu mai putem de-atâta îmbuibare, când ne vizităm cu groază sărbătoriții, căci iar vom fi puși la masă și nu știm unde mai poate încăpea atâta chef pe stomacul și pe capul nostru… astăzi – încă se moare pentru Hristos! Se moare cu bucurie, cu demnitate, cu asumare! Cu rugăciuni pentru prigonitori. Cu credință în Cruce și în Înviere!

Astăzi, când noi începem deja să aruncăm mâncarea din frigidere… se moare de foame, de frig, de mizerie. În Orient, copiii își văd părinții cum mor, părinții își văd copiii cum mor – iar o cruciuliță purtată la gât, o participare la Sfânta Liturghie, o icoană în casă pot însemna sfidarea vieții și păcatele supreme ale unui om pentru care se decide condamnarea la moarte.

Astăzi, fragmente din Orient se mută în Occident. Astăzi, mucenicia e cu un pas mai aproape și de noi. Și, totuși, încă departe. Noi încă ne mai permitem luxul de a ne plânge de cât suntem de luați în râs și de înjurați de unii care n-au treabă cu credința – dar care nici nu fac mai mult decât a comenta și-a ne lăsa în voia noastră. Noi încă ne mai uităm cu rușine în jur, în autobuz, înainte de a mima o cruce în dreptul unei biserici. Noi încă ne mai permitem luxul de a sta în pat până târziu, în zi de sărbătoare, în timp de alții, în libertate și cu pace petrec la Sfânta Liturghie – rugându-se pentru cei prezenți dar și pentru noi, absenți din binecuvântate pricini…

Astăzi, în timp ce resturi de biserici sar în aer, iar sângele creștinilor mucenici e râu nesecat – zâmbim prostește și tragem nădejde că nouă nu ni s-ar putea întâmpla. Ne sperie, totuși, atentatele care se apropie tot mai mult de zona noastră de confort – a noastră și a celor dragi ai noștri. Începe să ne sufle în ceafă un aer rece, grotesc, nefiresc pentru o distanță de 2000 de ani față de „pățania” Sfântului Ștefan.

Astăzi, pentru noi, totul e încă la nivel de poveste. De știre care vine și trece, printre toate mondenitățile și picanteriile care ne invadează viața. Și, totuși, nu putem să nu ne întrebăm. Dacă am fi puși să alegem, din care ceată am face parte – a prigoniților sau a prigonitorilor? Dacă credința noastră ne-ar pune în pericol de moarte – am mai etala-o sau ne-am dezbrăca de ea, ca de o haină veche? Dacă noi nu acceptăm supărările și umilințele cele de toate zilele, dacă noi nu ne putem abține de la a răspunde răului cu rău – am putea primi cununa muceniciei cu zâmbetul de buze? Am fi în stare să ne deschidem brațele spre Rai sau ne-am agăța cu toate puterile de iadul lumii acesteia?…

Teoretic, răsuflăm ușurați. Anda scrie doar pentru că n-are ce face. Sunt întrebări la care, poate, nu va trebui niciodată să răspundem. Cu toate acestea, moartea, oricât de pașnică ar fi, este o certitudine pentru fiecare dintre noi. De aceea, nu trebuie așteptate nici bombele, nici răstignirile, nici sfârșitul lumii – pentru a ști că sfârșitul nostru pândește la colț.

Dacă sfârșitul meu și-al tău ar fi peste o clipă, cam cât de pregătiți am fi să trecem de la viață, la Viață? Întrebarea înfricoșează, iar răspunsurile se vor a fi ocolite. Realitatea rămâne. Ar fi cazul să începem să lucrăm la răspunsuri – cât încă nu avem nevoie neapărat de ele. Ar fi cazul să recunoaștem că niciun răspuns nu e complet fără a-L pune pe Dumnezeu în ecuația omului. Și-ar fi cazul să ne asumăm crucea și să pășim drepți prin viață, cu iubire, curaj, bucurie și credință. Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme de ce-mi va face mie omul! Of, ce frumos am trăi – dacă am fi gata, în orice secundă, să murim!…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *