Întâmplare din pădurea cu vise înșelătoare

„Câteodată aș vrea să mă transform în statuie de gheață
Fără lacrimi, fără doruri și fără dureri”…
Așa gândea o copilă de mai, sprijinită de-un copac de noiembrie.

Zâna frunzelor care cad i-a auzit dorința și a vorbit cu iarna.
Au suflat amândouă vânt rece și uitare peste copila de mai,
De-au înghețat și crengile copacului care tânjea după soare.

Visul din pletele de gheață prinsese contur și, minune!,
Lacrimi și dor și durere s-au făcut fără suflu.
Fără suflu a rămas și copila – speriată de gându-i stupid și-mplinit.

Voia să plângă, dar gheața din ochi refuza să se topească.
Voia un om drag alături, dar lipsa dorului îi ștersese amintirile.
Voia să se simtă vie, dar a descoperit că fără durere nu există viață.

Te salvez eu!, i-a strigat copacul… care de dor, de lacrimi și de durere
A răbufnit într-un foc de raze de soare. Te salvez eu, copilă de mai!
Din foc de copac și din dragoste mare o inimă în noiembrie a reînviat.

O, ce dulce-i durerea! Ce dulce e dorul! Ce bine-i să plângi, să trăiești!
Copila-nțelese că fără de ele nici zâmbet, nici viață, nici dragoste n-ai.
Copacul ardea, scântei dansau, iar fumul gonea fericit spre cerul senin.

Avea de salvat încă un suflet încâlcit în propriul său vis.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *