Lasă-te smuls din prieteniile toxice – mâine le vei mulțumi neprietenilor

Unii oameni nu suportă să fie cicăliți. Să li se spună că greșesc. Unii oameni descoperă, în timp, că pot trăi doar cu lugu-lugu și cu aparentă liniște. Mi se pare firesc, pe de o parte. Cum să îndrăznească cineva să le atragă atenția, spre binele lor? Cum să vadă cineva răul spre care se îndreaptă și să le spună „stop”? Cum să își permită cineva să-și impună un punct de vedere, când ei n-au niciun punct de vedere?… Și, mai ales, când ei nu îndrăznesc să riposteze, să exprime ce-i deranjează, când ei n-au habar să comunice, dar asta nu-i împiedică să fie mândri și siguri de ei, să-și croiască false identități și să se bucure de lingușelile altora?

Prietenii cu scop precis știu să tacă. Știu ce și cum să răspundă. Știu cât să tragă de elastic, să nu se rupă – atâta timp cât țelul nu-i atins. Prietenii cu scop precis au timp. Nu se grăbesc. Și nici nu-i doare inima când omul de care se folosesc se distruge dacă distrugerea e în beneficiul lor. Căci, nu-i așa, cu cât e mai distrus un fraier, cu atât e mai ușor de manevrat și devine un mai bun executant. Doar că și fraierul se umflă-n pene și mai trage pe turta lui, și-apoi cei doi se încurcă în ițe, de ți-e mai mare dragul să-i privești cum dansează înnodați…

Însă, iubirea de aproapele nu înseamnă puparea în fund a aproapelui. Nu înseamnă vorbe mieroase și nici stare de liniște – care vor ajunge cândva să iasă pe nas. Pentru că iubirea de aproapele nu exclude mustrarea lui. Adevărul poate că doare. Dar pentru oamenii deștepți, oricât de dureros ar fi un adevăr, e de o mie de ori mai de dorit – decât minciuni exprimate cu zâmbet și cu un pumnal ascuns pe la spate.

Omul care are-n gușă fix ce are și-n căpușă, în stările lui de bunătate, ca și-n stările lui de răutate – e sincer. Enervant de sincer și de plictisitor și de incomod, mai ales în comparație cu omul fantastic, care-și meșterește adevăruri pe fiecare situație, care știe să mângâie atunci când ar vrea să strângă de gât, care știe să spună da – atunci când ar vrea să spună nu – și invers.

Deci… care-i faza? În ce lume trăim? În lumea în care cei care iubesc riscă să fie călcați în picioare, în lumea în care cei care se prefac că iubesc sunt înălțați pe un piedestal, comparați cu primii și declarați câștigători!

Pare – și chiar este, pentru o perioadă – extraordinar de greu de trecut peste astfel de situații. Cum ai putea să păstrezi lângă tine un om pe care sincer îl iubești, un om căruia sincer îi dorești binele și față de care inclusiv o parte dintre greșeli le-ai făcut din prea mult elan, pentru că ți-a păsat, pentru c-ai vrut să-l salvezi cu orice chip? Cum? Devenind altcineva? Categoric, nu.

Căci respectul, dreptatea, adevărul sunt parte din iubirea cea adevărată de aproapele. Iar timpul vindecă – inclusiv de boala iubirilor deșarte. Să rămână împreună cei care se merită unii pe alții! Cei care vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, să-și scoată ochii. Căci prefăcătoria nu e veșnică, nici minciunile nu sunt eterne, iar trădările dintre trădători sunt la ordinea zilei.

E ok, deci, să plângi după un om, dar e și mai ok să-i dai drumul, atunci când descoperi că tu nu mai ești bun pentru el – pentru că ești real. E ok să te retragi din ecuație, păstrându-ți demnitatea. E ok să suferi, e ok să te rogi pentru el. În egală măsură, e ok să-ți dorești să te vindeci. Să te vindeci de orice relație toxică și să-ți dai seama că nu poți salva lumea și nici măcar un om din lumea cea mare, dacă omul nu-și dorește să fie salvat.

Fiecare își alege singur soarta. La fel cum își alege prietenii și vorbele pe care vrea să le audă. Oamenii-s mari și vaccinați și trebuie lăsați pe cont propriu – inclusiv să-și revină fix atunci când vor avea chef, și nici o secundă mai devreme.

Mulți dintre ei vor ajunge, în timp, să regrete deciziile luate, ochii intenționat închiși, compromisurile făcute, pe cei dragi pe care i-au pierdut din pură prostie și necazurile pe care și le-au dorit la piept, drept cel mai de preț talisman. Va fi foarte posibil ca regretele să vină târziu. Căci vor descoperi că viața ta, a mea, a ăstora nebuni și mult prea simpli și-a văzut de cursul ei firesc. Că inimile zdrobite s-au recompus, că nimic nu s-a dărâmat în absența lor, că totul a mers mai departe – alături de alte suflete, cu adevărat valoroase.

Unui om care te aruncă fix ca pe-o haină veche, atunci când nu-i mai ești de folos, trebuie să-i mulțumești. Unui om care l-a făcut pe aproapele tău să-și piardă mințile, să aprecieze liniștea mincinoasă și iubirea cu interes – trebuie să-i mulțumești! Tandemului acestuia trebuie să-i mulțumești din suflet pentru suferință – convins fiind că suferința ar fi fost mai mare mai încolo, convins fiind că, mai devreme sau mai târziu, cu același personaj lugu-lugu sau cu unul asemănător, trădarea oricum ar fi avut loc.

De ce-urile nu-și au întotdeauna rostul. E pur și simplu. Și, da, se poate supraviețui trecând printr-un chin mare, aparent de nesuportat. Însă, conform unui proverb indian… Într-un final, totul va fi bine. Dacă nu e bine, înseamnă că finalul nu-i aici. Cu siguranță, șuturile primite când ne-am așteptat mai puțin sunt, de fapt, trambuline menite să ne zboare de lângă cei care nu ne merită. Iar concluzia aceasta ar trebui să înceapă să ne facă, din start, viața mai bună.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *