Ți-am spus eu!

Expresia asta este, pe cât de enervantă, pe atât de foarte des folosită. Pentru a tachina. Nu e neapărat o răutate, deși poate fi spusă și cu maximă satisfacție. În general, însă, pornește de la o grijă reală și bună pentru celălalt, dar se transformă, pic cu pic, într-un motiv de supărare. Și de minciună. Păi, dacă o să-mi scoată ochii cu X și cu Y, nu mai bine evit să-i mai spun ce-am pățit?… Ce contează că eu am greșit și că, dacă aș fi ascultat și-aș fi respectat o anumită regulă, acum n-aș mai fi plătit pentru fapta mea? Dacă-mi rezolv problema pe ascuns, o să mă fac că eroarea n-a existat și nici altcineva n-o să-mi sară în cap, spunându-mi că am partea mea de vină și că deja fusesem avertizat că voi păți asta… Ce mai contează că fug de asumarea unei responsabilități? Contează că n-am auzit „ți-am spus eu!”. Deși, poate că aș fi auzit: „of, îmi pare rău că ai pățit asta” sau „cu ce te pot ajuta?”…

În fine. Cele prezentate mai sus sunt varianta ușoară, în care poți alege între a spune și a nu spune ceea ce ți s-a întâmplat, între a auzi și a nu auzi ceea ce n-ai vrea să auzi…

Mai este, însă, o variantă. Aceea dură. În care ești la pământ. În care îți răsună deja în creier toate greșelile pe care le-ai făcut, toate sfaturile pe lângă care ai trecut ca berbecul, toate momentele în care ai fi putut proceda mai cu tact, mai calm, mai benefic pentru toată lumea. Nimic din toate astea n-ai făcut, iar acum suporți consecințele. Ești pe marginea prăpastiei, cu sau fără dorință de a te ridica. Teoretic, există niște oameni dragi care te așteaptă să-ți revii și care sunt acolo, pentru tine, necondiționat. Și care vor să te ajute. Chiar și cu riscul de a te lua de urechi și de a te ridica de acolo, din prăpastie. În procesul lor deloc ușor de a-ți fi stâlpi de susținere, uneori chiar și cu forța, se gândesc să te încurajeze: „Păi, nu ți-am spus eu?!”.

WTF???! Mi se pare o incredibilă discrepanță între gândul cu care se rostesc aceste vorbe și adevăratul lor efect. Pare atât de simplu de înțeles că nu de „ți-am spus eu” are nevoie omul căzut, că nu de-un picior așezat pe cap are nevoie omul căzut, că nu de pus la zid și de bătut cu pietre are nevoie omul căzut… încât te minunezi că cel ce-i stă alături, cu cele mai bune intenții, nu vede la fel de limpede lucrurile. Ba mai mult, când omul căzut reacționează – și nu în cel mai fericit mod, ci, de cele mai multe ori fix ca o fiară – acest lucru produce uimire și dezechilibru pentru cel care, mai înainte, era atât de blând și de consolator și de „ți-am spus eu”…

Băi, îți spun eu! Când vezi omul căzut, mai bine îl lași acolo! Suportă-l! E un lucru aproape imposibil pentru tine, știu. Dar suportă-l! Gândește-te la el și nu te mai pune pe tine în prim plan. Știu că e fain să dai sfaturi și știu cât de bine te-ai fi simțit dacă sfaturile tale ar fi fost puse în practică – deși nu poți jura că nu s-ar fi ajuns la același rezultat. Copilul a căzut pentru a alergat și nu te-a ascultat pe tine să meargă frumos și elegant. Acum, și-a julit genunchii. I-ai spus tu! Dar nu știi dacă nu s-ar fi împiedicat și mergând în lesă, după tine. Așa că… acceptă prezentul. Dă-i un pup, să treacă. Prezentul e asta, care-o fi, cât poate fi el de greșit, dar greu de schimbat. Un „ți-am spus eu”, în loc să ajute, răsucește și mai tare cuțitul în rană. Și e dureros cu spume să vezi că de mânerul cuțitului ține tocmai un om drag, de care ești convins că-ți vrea binele, dar pe care nu-ți mai vine să-l cruți acum, când observi că se încăpățânează să creadă că prin tactica asta îți poate face el viața mai suportabilă.

Când vezi un om căzut, așează-te lângă el. Și, dacă poți, taci. Așa, el s-ar putea să înceapă să vorbească. Sau să plângă. Și să se descarce. Așa, vei putea avea bucuria de a-i fi alături. Pentru sfaturi, pentru „ți-am spus eu”, pentru râs pe seama țânțarilor transformați în armăsari va fi timp mai încolo. Când se vor risipi norii cei negri. Acum, doar încearcă să fii acolo. Acum, doar mușcă-ți tare buzele, când îți vine să zici „ți-am spus eu”…

2 comentarii

  1. Nici eu nu sunt adeptul lui „ti-am spus eu”. Desi recunosc ca uneori imi sta pe limba :).
    Dar nici tactica de a te aseza langa omul cazut si a tacea nu este o varianta optima.
    Intinsul mainii pentru a-l ajuta sa se ridice, un zambet pe buze pentru a-i da curaj si o imbratisare venita din suflet atunci cand s-a ridicat, pot fi solutii.
    A fi in groapa, cazut poate reprezenta una din cele mai grele incercari prin care poti trece. Dar la un moment dat, ajutat, trebuie sa te ridici, sa te scuturi, sa iti pansezi genunchii si coatele si sa o pornesti la drum.
    Mai incolo, pe drum, s-ar putea sa nu mai intalnesti nici o groapa in care sa cazi. Dar trebuie sa fie cineva care sa iti intinda o mana, sa iti arunce o scara in groapa, pe care sa te urci, daca singur nu poti.

    1. Ionuț, mâna întinsă este, într-un fel, de la sine înțeleasă.
      Dar poți avea mâna întisă și în procesul învățării de a tăcea, crede-mă :). În ultima perioadă am învățat să vorbesc mai puțin – și-am învățat să ascult. Este… waw! Am descoperit că există și alți oameni, în afară de mine! 🙂
      În același timp, am atâția sfătuitori în jur, încât uneori ajung să apreciez și tăcerea celor dragi :).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *