România,  Şcoala părinţilor,  Vorbe de duh

Traseul unei ciudate bisericoase

Am avut o copilărie alături de părinți care au știut să-mi fie PĂRINȚI și, deopotrivă, PRIETENI. Am avut mereu icoane în casă, am știut să-mi fac o cruce și să mai trec pe la biserică, să aprind o lumânare. Am învățat să-mi pomenesc bunicii și alte rude dragi. Cam atât. O fi mult, o fi puțin?

De botezat, am fost botezată acasă. De un părinte mai… amețit. De aceea, de multe ori, singura explicație pentru firea și nebunelile mele se reduce la motivul: las-o, că-i smuncită din botez!

Copilăria mea, alături de părinți crescuți în perioada comunistă, tineri forțați, în repetate rânduri, să ocolească biserica, înseamnă, probabil idealul pentru alții – din ziua de astăzi. Pentru mulți dintre cei care consideră că religia a ajuns să ne domine/ invadeze/ strice bunele rânduieli.

N-am fost, deci, o îndoctrinată din familie. Am avut o bază a ceea ce înseamnă a fi un bun creștin – prin educația de zi cu zi. Pentru că, mai presus de toate, părinții mei m-au învățat să fac diferența dintre bine și rău, să aleg binele, să încerc, măcar – să nu fac un rău voit. Să-i respect pe cei din jur, să vorbesc frumos, să nu mă abat de la niște principii. În același timp, mi-au lăsat libertatea să mă lovesc cu capul de pragul de sus, să-mi aleg pașii în viață, să nu ajung să le reproșez lor traseul pe care l-am urmat.

Am intrat în clasa întâi în 1990. Nu mai țin minte când am început să fac ore de religie. Să fi fost clasa a II-a? Să fi fost clasa a V-a?… Știu doar că am avut multe profesoare de religie. O văd, încă, pe profa cu minijupe, la care se înghesuiau băieții la ore, să afle despre Dumnezeu. O am adânc întipărită în suflet și pe domnișoara Elena – un model de blândețe, de smerenie, de gingășie, o tolbă nesfârșită de zâmbet și de povestioare adevărate!

În timpul unei ore de religie, la nu mai știu care dintre profesori, am făcut o excursie până la biserica din cartier. Acolo, chiar de la intrare, o colegă de-a mea a izbucnit într-un plâns sfâșietor. Nu-și amintea de când nu mai pășise într-un lăcaș de cult. Nici nu știa ce fior a făcut-o să nu-și mai poată stăpâni lacrimile. Pentru că, logic, nici nu-și propusese să plângă. Era un plâns eliberator, care zăcea de mult timp în ea – într-o copilă greu încercată de acasă.

Am început, ușor, ușor, să descopăr că nu-mi mai era suficient ceea ce știam din familie. Am început să fiu curioasă, am început să-mi pun întrebări, să caut răspunsuri. (Evident, acel crede și nu cerceta, care ni se aruncă în ochi cu fiecare ocazie, nu e decât un pasaj scos din context, care nu se referă la credință.)

În tot acest periplu al meu, am avut sprijinul și semi-înțelegerea părinților. Care nu mă înțelegeau, în sensul deplin al cuvântului, dar care nici n-au încercat să-mi pună ochelari de cal, ori să ascundă Soarele cu un deget. La 12 ani și jumătate am fost, pentru prima dată, la spovedit. Atunci am ținut, pentru câteva zile, post – și, tot atunci, m-am împărtășit pentru prima dată, după împărtășania de la botez.

După acel moment, am mai mers la spovedit peste un an. Apoi, peste altul, Apoi, am încept să ma spovedesc la Paște și la Crăciun, după câteva zile de post. Apoi, am început să țin cont de zilele de miercuri și vineri.

La 18 ani, postul Crăciunului a început într-o miercuri. Joi n-am postit, iar joi seara a murit singura bunică pe care mi-am cunoscut-o. Femeie cu credință în Dumnezeu, dar din aceleași vremuri grele… Ziua de vineri m-a găsit într-un alt oraș, lângă sicriul ei. În acea dimineață am postit din nou și, așa, m-am trezit c-am putut supraviețui cu mâncare de sec, până la Crăciun.

Anii de facultate mi i-am petrecut ca orice tânăr normal. Am învățat, m-am și distrat, am avut și iubiți. Asta nu m-a împiedicat să am, în continuare, drag de Dumnezeu și de sfinții Lui. Am îmbinat viața și credința și, la un moment dat, mi-am supărat un prieten, pentru că am refuzat să mănânc cartofii prăjiți pe care îi făcuse special pentru mine, postitoarea. Faptul că în același ulei prăjise, înainte, ochiuri și cârnați părea să nu mai conteze. Atunci, am realizat că unui bărbat îi va fi greu să facă bună casă cu mine.

Anul IV de facultate și stabilirea lucrării de licență m-au făcut să mă minunez. Un domn profesor deosebit, deși nu mă cunoștea decât de la ore – la care, spre rușinea mea, am mai și copiat – mi-a spus: Am pentru dumneavoastră o temă specială! Pe care o am de mult timp în minte, dar pentru care n-am găsit, până acum, omul potrivit! Așa am ajuns eu, jurnalistul și hoțul, în biblioteca Facultății de Teologie, căutând documentare pentru un subiect de analiză al discursului public religios.

În acea perioadă, când nu eram la facultate, eram la bibliotecă. Și, când nu eram nici la facultate, nici la bibliotecă, eram la sală – ca o mare împătimită ce eram, pe atunci, de fitness și aerobic. Cine ar putea crede, în acest context, că unul dintre tipii care studia și el pe acolo, teolog, mereu la costum, pantofi și cravată, s-ar fi putut amoreza de o ciudată cu părul în toate părțile, cu teniși, tricouri lălâi și cu un rucsac uriaș? Cine ar fi putut crede că, peste timpuri, noi doi vom forma, pentru o perioadă, o familie?

Părinții mi-au pus o temelie și le pup picioarele pentru că mi-au fost și-mi sunt alături în toate cele! De la discuții despre sex, până la oale cu mâncare de post. În același timp, nu știu cum ar fi fost dacă îmi dădeau mai mult decât o temelie și dacă nu aveam posibilitatea de a descoperi eu latura aceasta duhovnicească.

Îmi dau seama, ca mamă de copil pe care-l duc regulat la biserică, de faptul că este foarte greu să apreciezi limitele. Să știi până unde e bine, cât e exagerare și cât chiar trebuie insistat. Și, totuși, mă zbat mereu să nu cresc o habotnică. S-o învăț pe prunca mea să descopere singură unele aspecte și să nu-i dau eu, cu polonicul. Să n-o oblig să stea într-un loc peste voința ei și să nu se simtă încorsetată în lumea aceea de băbuțe care așteaptă un pas greșit, ca să-ți explice ele cum e bine. Încerc să fiu o mamă bună și, așa cum am învățat de la părinții mei – o prietenă bună. Și, dacă în toate astea o chem în ajutor pe Maica Domnului, am credința că totul va fi bine!

În ceea ce-i privește pe ai mei, cei dragi, pot spune că multe s-au schimbat, din copilărie și până acum. După o perioadă în care am vrut să le fac bine cu forța, m-am dezmeticit. Și-am înțeles că rugăciunea și puterea exemplului sunt mai puternice decât orice. Dumnezeu face minuni neîncetat, prin fiecare respirație a noastră. Și, Dumnezeu a făcut minuni și cu ei.

Se pare că sunt, în urma a tot ceea ce am povestit, și un produs al orei de religie. Al orei care a separat acum lumea în două și, din două, în zeci de bucățele. Și n-am să-ți spun ție din care lume să faci parte. Tu știi, că ai suficientă minte încât să-ți susții un punct de vedere – indiferent c-o fi, pentru mine, bun sau rău. Mulți dintre prietenii și cunoscuții mei sunt așa, pe un mijloc de lume. Și, cu cei mai mulți am reușit să păstrez, de-a lungul timpului, o faină relație – în ciuda faptului că m-au considerat o bisericoasă. Pentru că-s o ciudată bisericoasă, din rândul celor care nu te obligă să crezi, dacă nu crezi, care-ți prezintă argumente, puncte de vedere, oameni buni și exemple frumoase – fără să-ți impun ceva. Nu am așteptări de la nimeni – mai multe decât am de la Dumnezeu. Și El știe când îi vine rândul fiecăruia să facă un pas. Înainte sau înapoi.

Nu aștept ca prin povestea vieții mele să conving pe cineva să-și înscrie copilul, până cel târziu pe 6 martie 2015, la ora de religie. Mi-aș dori, totuși, să existe libertatea copiilor de-a alege. Acea libertate cerută aiurea la botez și, de multe ori, nerespectată acum chiar de adulții care blamează. Copiii ar trebui să fie liberi să-și cunoască religia. Așa cum își cunosc limba, istoria și țara. Copiii ar trebui să fie liberi să nu creadă în Divinitate – dar nu din auzite, dintr-o familie în care nu se vorbește despre Cruce și Dumnezeu, ci doar despre cruci și dumnezei. Pentru că, inclusiv pentru a nu crede în ceva, trebuie să ai o serie de cunoștințe pe acel subiect, trebuie să știi cu ce se mănâncă religia/ ora de religie/ credința/ biserica/ popii și Dumnezeu.

Sunt multe uscături și multe probleme la ora de religie. Și-n toate celelalte ore din programa școlară, și-n toate celelalte domenii, și-n cadrul tuturor profesiilor din lume. Dar, oare, toți suntem uscați? Toți ăștia, de susținem ora de religie suntem, pur și simplu, spălați pe creier, pupători de oase, cretini și subjugați? Toți cei care nu cred sunt liberi și fericiți?

Eu nu pot vorbi despre toți. Vorbesc despre mine și despre cele povestite mai sus. Fără modestie și cu lipsă de totală de smerenie duhovnicească, mă consider unul dintre cei mai optimiști și mai veseli oameni pe care-i cunosc 🙂. Nu iubesc pe toată lumea și nu sunt iubită de toți. Nu urăsc pe nimeni și mă chinui să mă rog pentru cei ce-și arată ghimpii spre mine. Cred că ne poate fi mai bine și că, de multe ori, ne poticnim în mocirle inventate, ca să nu vedem adevăratele provocări ale lumii în care trăim. Îmi doresc o lume mai bună pentru copiii mei și cred că ora de religie este printre ultimele griji, în ceea ce privește răul la care ar putea fi supuși.

Eu am făcut ora de religie. Și mi-aș dori să ajungă și ei să aibă în programa școlară această disciplină. Și-aș riposta în fața unui profesor venit să-și facă sictirit meseria, la ora de religie – la fel cum nu am de gând să stau de-o parte, la oricare altă disciplină ne-am referi. Da, inclusiv în cazul în care copiii mi-ar cere să-i retrag de la ora de religie, le-aș respecta hotărârea, dacă aceasta ar fi, cu adevărat, credința lor. Spun asta cu maximă seriozitate și cu maximă asumare.

E dreptul oricui să aleagă să nu facă religie, dar nu e dreptul nimănui să umilească puii de creștini. Nu e dreptul nimănui să încerce să sufoce din fașă orice sâmbure de credință, să ascundă adevăruri și Adevărul, să gândească, la schimb cu religia, programe de educație sexuală. Programe în care să prezinte copiilor drept firești masturbarea la 8 ani, legăturile amoroase la 12 ani. Programe în care avortul și homosexualitate să fie prezentate nu doar ca libertăți de expresie, ci adevărate trăiri ce trebuie experimentate și lăudate.

Nimic nu se face fără Dumnezeu. Știu asta și cei responsabili să pozeze în atei convinși, îngrijorați de îndoctrinarea pruncilor. De fapt, ei nici nu sunt atei. Se tem. Și, nu te poți teme de ceva care nu există! Se pun în gardă, crezând că prostimea doarme fericită, la gândul că mai are un obraz de întors. Și pornesc un război. Un război diferit de-al celor care, acum 25 de ani au luptat și-au murit pentru libertate – inclusiv pentru libertatea de a readuce religia în școală.

Nu știu dacă se va mai face sau nu religie prea multă, începând din acest semestru… Știu, însă, ca e cazul să ne scoatem capul de sub pământ și să nu mai părem puțini cei care credem. Credința nu are de-a face cu neimplicarea, cu rușinea, cu preșul în care ne-am transformat, acceptând ca o mână de semeni guralivi să-și facă de cap și să decidă pentru viitorul copiilor noștri.

Eu nu sunt bună. Și, nici un exemplu. Dar, știu sigur că sunt mai bună decât dacă n-aș fi făcut ora de religie. Sunt mai bună având credința în Dumnezeu, conștiința păcatului, garanția faptului că moartea nu e stația finală. La ora de religie am primit semințe pe care le-am sădit bine și, care, în timp, au dat roade. Am spus că nu sunt un exemplu. Cel puțin, nu sunt cel mai fericit exemplu. Te poți ruga să nu ajungă copilul tău să-mi semene. Dar, pentru a te ruga, ar trebui să crezi în Ceva și-n Cineva – oricum s-ar numi religia ta.

2 Comments

  • Andreea Poenaru

    Anda eu de acasa am fost si eu invata la fel ca tine in ceea ce priveste religia, poate ai mei au insistat mai mult! Si nici o secunda nu imi pare rau. Dumnezeu m-a ajutat de multe ori, de fapt de fiecare data!si asa vreau sa il invat si pe copilul meu!Dar duminica am avut un soc!Eram in biserica cu cel mic si apare o mamica gatita cu bebelusul in brate, preotii de obicei ies si impartasesc orice copil, dar in anumite momente ale sujbei nu pot, si a stat 3 minute mamica si foarte nervoasa si dand din maini a iesit din biserica. A luat numarul de telefon al preotului de pe afiser si a sunat si dupa 10 min a intrat iar in biserica si astepta. Astepta zic circa 30 de sec. si incepe a bate in usa altarului insistent. A iesit preotul si ea a inceput sa tipe ca sta ore in sir sa astepte ca sa ii impartaseasca bebelusul si nimeni nu iese. Tin sa precizez ca in perioda cat a sunat ea preotul de afara, parintele a iesit si a impartasit si alti copii. Preotul a zis atat „Sa fiti sanatoasa”! Eu cred ca acesta inseamna lipsa de la ora de religie! Si democratizarea prost inteleasa!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *