Stimulăm sau inhibăm atenția copiilor noștri?

Ieri a început, la Iași, o nouă serie a conferințelor Ai copil. Învață să fii părinte! Primul specialist pe care am avut ocazia să-l cunosc, în acest context, a fost profesorul Florin Colceag – matematician, doctor în economie, autor al unor teorii despre complexitate, specialist în modelare matematică, preşedinte al Institutului Român pentru Studii şi Cercetări Avansate Gifted Education, psihopedagog cu o experienţă vastă în antrenarea copiilor supradotaţi.

Cum stimulăm sau inhibăm atenția copiilor noștri? Aceasta a fost întrebarea de bază a serii – care a născut o lungă discuție, dar și alte nesfârșite întrebări. Doamne, de-am avea înțelepciunea să le mai conștientizăm, din când în când!…

Ca și data trecută, mi-am făcut câteva notițe – pe care le împart cu tine. Așa cum am învățat și ieri… pentru un viitor mai bun al copiilor noștri trebuie să ne obișnuim să învățăm o lecție și, apoi, să o trecem prin programul dă mai departe :).

Inițial, prin educație s-a definit câștigarea de cunoștințe pe un număr de domenii. Dar, educația a căpătat și un alt aspect – dezvoltarea ființei umane, până la nivelul maximizării ființei sale. Noi ce dorim de la copiii noștri? Să fie oameni temeinic ancorați în realitate sau doar să ia note bune la școală? În procesul de educație le suntem sau nu prieteni copiilor noștri?

Copiii merg la școală din dorința de învățătură. Ei chiar vor să învețe! Însă, de multe ori, primesc la schimb discuții seci și neînțelegeri, pedepse și chestii neinteresante din partea profesorilor și, inclusiv, din partea familiei.

Care sunt cele mai mari piedici pe care le întâmpină copilul?

* Plictiseala. Copilul trebuie să vină la școală, menținându-și dorința de cunoaștere. Dar, o materie care nu e susținută, în care copilul nu află mai nimic, în care adultul din fața sa îl amenință și-l jignește… nu-l ajută prea mult.

* Monotonia informației e un alt aspect. La care se adaugă temele date la kilogram – și, care, de multe ori, sunt privite ca o pedeapsă.

* Irelevanța sau neaplicabilitatea informațiilor primite.

* Competiția artificială, cu un singur câștigător la final. Subiectul acesta a strâmbat destul de multe nasuri prin sală, după ce Florin Colceag a atras atenția asupra unui lucru deja știut și intens practicat – acela cu privire la părinții care își supradozează copiii, pentru a avea ei cu ce se mândri. La toate competițiile, din 5.000 de participanți, avem un câștigător și 4.999 de copii care se consideră ratați, care nu au fost confirmați, care cred că nu sunt buni de nimic.

Noi le dăm copiilor aripi să zboare? I-am învățat să realizeze cine sunt? Am avut bunul simț să-i întrebăm: Ție ce ți-ar place? Alege tu!

Antrenați între lecții de pian, karate, dans, limbi străine, balet, teme și școală… copilul devine mai mult decât epuizat. Nu mai are timp să gândească, să analizeze, să tragă concluzii. Mai au copiii noștri timp să mediteze profund asupra realității?

* Mediu impropriu de învățare. Școala ar trebui să prețuiască înțelepciunea copilului, iar familia ar trebui să i-o cultive. Copiii sunt o comoară. Comoara noastră. Și, totuși, noi ne transformăm, de multe ori, în dușmanii lor. Copiii au abilități intelectuale absolut extraordinare. Sunt mult mai inteligenți decât părinții lor – ceea ce duce la frustrarea adultului și la dorința acestuia de a-l domina pe cel mic.

Copiii sunt pregătiți să schimbe viitorul, să-l îmbunătățească – dar, ține de noi să nu le punem bețe în roate. Noi pentru ce ne pregătim copiii? Pentru trecut sau pentru viitor? Ce calități ar trebui să-și dezvolte un copil, ca să facă față lumii de peste 15 ani? Cum i-am putea ajuta să facă față unui viitor imprevizibil?

Pe copii îi putem ajuta, învățându-i să fie cetățeni, să știe să acționeze, să știe să ajute, la rândul lor. La momentul actual, copiii ies din școală și nu sunt buni de nimic. Au fost învățați să facă ceva? În afară de casă, școală, teme, nebunie, revoltă, consolare… – copiii s-au bucurat vreo clipă de viață? S-au urcat vreodată în cireș sau au fost crescuți doar în mediu de televizor și calculator?

Noi nu mai știm să ne recunoaștem propria copilărie și nu mai înțelegem copilăria copiilor noștri. Devenim nesimțitori. Trebuie, totuși, ca și în era televizorului, internetului, multinaționalelor să ne învățăm copiii să aibă suflet, minte, înțelepciune!

Noi mai știm ce înseamnă liniștea, răbdarea? Mai avem timp? Mai avem timp de copiii noștri? Orice poveste are o învățătură, orice fabulă are o morală. De acolo se face educația, din înțelegerea învățăturilor.

* Lipsa unui traseu de carieră identificabil. Cine măsoară direcția de pasiune și interesul unui copil?

* Lipsa unui sistem de atractori pe pasiunea cunoașterii pentru elevi. Dacă vor să facă un bine, pot risca să fie pedepsiți. Dacă sunt curioși, pot fi catalogați ca fiind obraznici…

* Inexistența unor trasee compensatorii, care pot acorda o a doua șansă. Dacă un copil performează la lucru manual, el nu ar trebui pedepsit, lăsându-l repetent la alte discipline. Ar trebui să înțelegem și să căutăm ce au ei bun, dar preferăm să căutăm defectele, în locul calităților.

* Inexistența unor senzori calitativi privind dinamica mentală a elevilor în școală. Putem să-i vedem pe cei care nu-s ca noi, că au o altă funcționalitate? Putem înțelege că ei pot performa acolo unde noi avem lipsuri? Sistemul nostru de învățământ este, din păcate, standardizat. Ești altfel, ești mâncat! Dar, de ce să nu înțelegem că diferențele sunt cele care ne fac utili?

De ce sunt copiii neatenți la școală? Pentru că nu le dăm ce au ei nevoie. Sunt diferiți, dar îi tratăm la fel. Le avem pe toate în șablon. Inclusiv acasă, în loc să aprecieze calitățile, părinții văd defectele, pentru care aplică pedepse.

În loc de final…

Ce stimulează și ce inhibă atenția copilului? Respectul sau lipsa noastră de respect. Dacă un copil își pierde încrederea în noi, dacă pierde sentimentul de siguranță, dacă nu se simte aproape de noi… l-am pierdut!

De ce un copil preferă un joc pe calculator sau pe tabletă, în locul timpului petrecut în compania părinților? Pentru că jocul are răbdare. Îl încurajează pe copil s-o ia de la capăt, mereu și mereu. Pentru că jocul nu-l face pe copil prost, tâmpit sau handicapat… Răspunsul ăsta ar trebui să ne dea de gândit!

Fără dialogul părinte-copil și fără încrederea acordată copilului nu se poate face nimic. Doar așa, copilul învață să colaboreze, să ofere, să fie aproape de cei de lângă el. Dacă învață să fie numai pentru sine, nu a învățat nimic…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *