Pentru minte,  Pentru suflet,  Vorbe de duh

Darul prietenilor plecați la cele veșnice

De cele mai multe ori necazurile – și nu bucuriile – ne apropie de Dumnezeu. În vremea înșelătoarelor fericiri bem și ne veselim, râdem, glumim, avem aroganța de a crede că toate ni se cuvin. Și atunci se mai întâmplă ca un om drag să se sacrifice pentru sufletul nostru. Sacrificiul lui – la moarte mă refer – se poate duce pe apa sâmbetei sau ne poate ajuta pe noi să trăim.

E aproape firesc ca în vremurile vesele să nu ne pese de nimic. Să nu credem în nimic, pur și simplu. Trăim vremea și vremurile și ne simțim atât de mari, încât putem da cu Dumnezeu de pământ. Oricum, nu credem în El. Oricum, nu avem nevoie de El. Oricum, nu se mai întâmplă nimic după viața asta. Căci, viața e făcută s-o petrecem până la adânci bătrâneți și să ne pierdem, apoi, în neant…

Încrederea asta nebună în propriile forțe se zdrobește atunci când aproapele nostru – frate, prieten, bună cunoștință ne spune pa. În orice vreme dar, mai ales, atunci când pa-ul ăsta vine mult înainte de vreme. Atunci când vorbim despre un copil sau despre un tânăr care a murit, ne cam piere zâmbetul. Ce viață nedreaptă! Câte zile și câte ospețe a ratat pe pământul ăsta! Avem o mulțime de regrete și o mulțime de motive spre a ne revolta.

Nu știm nimic, nu reușim să gândim răspunsuri care să ne consoleze pentru pierderea suferită. Dar pentru că omul acela e și al nostru, pentru că ne doare sufletul că a plecat atât de devreme, de un lucru suntem convinși. Știm sigur că el nu a dispărut, pur și simplu, în neant!

Atunci descoperim că avem nevoie să credem. Atunci când parcă mai tare ar trebui să ne revoltăm împotriva oricărui dumnezeu, descoperim că există Dumnezeu. Ne încredințăm prietenul în brațele Lui și ne gândim la viața noastră. Ne rugăm pentru prieten, ne rugăm să nu-l uităm și sperăm să ajungem, cândva, să-l reîntâlnim! Atunci se naște credința!

Atunci începem să conștientizăm că moartea nu e punctul final. Că pasul acesta nu e decât o trecere, spre care cu toții ne îndreptăm. Atunci începem să conștientizăm că viața asta nu e făcută doar să ne veselim și să visăm – așa cum înțelegeam noi că se face asta, până acum. Căci, inclusiv în tristețea lui, sufletul ni se veselește atunci când facem o rugăciune scurtă pentru un drag adormit, atunci când aprindem lumânare sau atunci când facem o pomenire pentru el. Și, înțelegem – dar, mai mult decât atât, simțim! – că și sufletul lui se bucură!

În descoperirea acestor secrete și în descoperirea lui Dumnezeu, conștientizăm că plecarea prietenului nostru nu a fost în zadar. În graba lui de neînțeles, ne-a tras și pe noi cu un pas mai aproape de mântuire. Învățăm să fim mai cu grijă față de cei pe care încă îi mai avem lângă noi. Învățăm să nu-i uităm pe cei trecuți… nu în neființă, ci la cele veșnice. Învățăm despre noi și despre plecarea noastră – pentru care, clipă de clipă, ar trebui să ne pregătim. Trăind intens – cu trupul și cu întreg sufletul!

floare

Nu! Plecările prietenilor, chiar dacă dor cumplit, nu sunt în zadar!

Citește și:

* Rugăciune pentru cei adormiți

8 Comments

  • Carmen

    De curand am avut si eu o inmormantare in familie, maine, joi, se implinesc doua sapt de cand socrul meu a trecut in Lumea de Dincolo (11 sept). Si-a dorit asta, dupa ce acum 4 ani si o luna soacra mea ne parasise rapusa de un cancer la stomac. Dupa 50 de ani de casnicie, in care au trecut impreuna prin bune si rele, au crescut doi copii si i-au dat la casa lor, cum se spune, au vazut si doi nepoti, doi baieti ca doi brazi, a considerat ca misiunea lui pe pamant s-a incheiat si si-a dorit sa se duca dincolo, unde il astepta jumatatea lui. S-a stins intr-o adanca depresie, fiindca nu s-a putut adapta la viata de unul singur. A murit impacat, cu o multumire pe chip, convins ca VIATA DE DINCOLO exista.

  • Carmen

    In urma noi am ramas impacati ca, de acolo de sus, ei ne vegheaza si ceea ce facem noi aici, bun sau rau, ii bucura sau ii intristeaza. Conform legilor fizicii, nimic nu se pierde, totul se transforma. Venim de undeva si ne intrupam in trupul acesta efemer, frumosi, urati, inalti, scunzi, slabi, grasi, nemultumiti de cum aratam, de cele mai multe ori, iar apoi ne intoarcem de unde am venit, lasand haina asta din ce in ce mai uzata, in tarana. Cand esti tanar si viata trece intre doua intalniri la club cu prietenii, e greu sa-ti pui niste intrebari. Cu timpul ii pierdem pe cei dragi, unul cate unul: bunici, parinti, frati, surori, prieteni si, cu fiecare inmormantare si parastas, constientizam ca urmatorii suntem noi.

    • anda_elena

      Îmi pare rău că stârnesc și eu lacrimi… Dar, dumneavoastră știți, mai bine ca mulți alții, că nu vorbesc prostii! Maria și Maria Sabina să vă ocrtotească de acolo, de Sus!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *