De as grai in limbile oamenilor
si ale ingerilor,
iar dragoste nu am,
facutu-m-am arama sunatoare
si chimval rasunator.
Si de as avea darul proorociei
si tainele toate le-as cunoaste
si orice stiinta,
si de as avea atata credinta
incat sa mut si muntii,
iar dragoste nu am,
nimic nu sunt.
Si de as imparti toata avutia mea
si de as da trupul meu ca sa fie ars,
iar dragoste nu am,
nimic nu-mi foloseste.
Dragostea indelung rabda;
dragostea este binevoitoare,
dragostea nu pizmuieste,
nu se lauda,
nu se trufeste.
Dragostea nu se poarta cu necuviinta,
nu cauta ale sale,
nu se aprinde de manie,
nu gandeste raul.
Nu se bucura de nedreptate,
ci se bucura de adevar.
Toate le sufera,
toate le crede,
toate le nadajduieste,
toate le rabda.
Dragostea nu cade niciodata.
Cat despre proorocii
– se vor desfiinta;
darul limbilor va inceta;
stiinta se va sfarsi;
pentru ca in parte cunoastem
si in parte proorocim.
Dar cand va veni ceea ce e desavarsit,
atunci ceea ce este in parte se va desfiinta.
Cand eram copil,
vorbeam ca un copil,
simteam ca un copil;
judecam ca un copil;
dar cand m-am facut barbat,
am lepadat cele ale copilului.
Caci vedem acum ca prin oglinda,
in ghicitura,
iar atunci,
fata catre fata;
acum cunosc in parte,
dar atunci voi cunoaste pe deplin,
precum am fost cunoscut si eu.
Si acum raman acestea trei:
credinta, nadejdea si dragostea.
Iar mai mare dintre acestea
este dragostea.
(I Corinteni 13, 1-13)